Gnoza fatalismului (despre cum ratezi bucuria vieții)

O trăsătură care mi-a devenit din ce în ce mai limpede citindu-i și ascultându-i pe cei care pot fi ușor, dar nu suficient și nici mereu pe drept, etichetați drept „suveraniști”, „talibani” sau „fundamentaliști” este acreala. Dincolo de frica pe care unii o întrețin, o administrează, inclusiv cu profit material, dincolo de panica adiacentă conspiraționismului și scenaritei, dincolo de angoasa nu atât de a greși personal, banal, omenește, cât de a nu-i fi înștiințat la vreme și cu voce tare pe ceilalți că lupul demonic dă târcoale, ceea ce mă uimește și, da, mă întristează este simplul fapt că această tipologie umană, contemporană și coreligionară cu noi, ratează sistematic și cu stranie satisfacție bucuria vieții. Parcă ar fi o felicitare la nuntă trimisă de un eunuc.

Pentru ei, fie și nemărturisind-o ca atare, explicit, existența se reduce la o imensă cacealma, la o uriașă scenă, la o cutie globală de teatru pentru păpuși, unde, în umbră, se află tot felul de soroși, muski, zaharești și ursuline care, cum altfel?!, trag sforile. În consecință, la mintea cocoșului, nimic nu mai are consistență proprie, nimic nu mai poate fi simplu, nimic nu mai poate fi primit fără suspiciune. O boală, o alegere politică, o decizie administrativă, un război, o invenție, o nouă generație de cipuri, un vaccin, o carte, o conferință, o întâlnire, o tăcere sau o întâmplare de pe stradă, toate la un loc și fiecare în parte, devin imediat semnele unui plan ascuns. Lumea nu mai este creație, ci dosar.

Din această percepție de bază, repet: nedetaliată ca atare, nearticulată public până la capăt, dar activă în reflexele zilnice ale discursului, lipsește în chip surprinzător și nu prea unul singur, suficient și cu adevărat salvator: Dumnezeu. Pentru că, simplu și profund deopotrivă, nu Soros, nu Musk, nu Zuckerberg, nu Ursula, nu America, nu Bruxelles-ul, nu serviciile, nu oculta și cu atât mai puțin inculta sunt, în viziunea Evangheliei lui Hristos, ultimele instanțe ale realului. A crede contrariul, luându-te la trântă cu universul, chiar ambalat și bandajat în vocabular bisericesc, nu înseamnă credință, ci o formă joasă de gnoză panicată. O religie a subsolului care se dă drept catacombă. În cel mai bun caz, o metafizică a bârfei, elegant formulat.

De aici și ratarea bucuriei despre care aminteam. A nu te mai putea bucura de lumea în care S-a Întrupat, a murit și a înviat Fiul Omului se manifestă ca atare, acru rău di tăt. Concret, pentru omul prins în această gnoză a fatalismului, viața nu mai are dimineață, masă, prietenie, râs, copil, nici scâncet și nici cântec, nici aer, ci doar aere, nici soacre bune și nici cumnate neinvidioase. Are doar indicii, semne, coduri, avertismente, capcane, trădări, secularizări, occidenturi, contaminări și dovezi, trucuri, alba-neagra, mântuire-pierzare, român-neom. Ca să nu pici de fraier, totul trebuie consecvent suspectat, demascat, decriptat. Nimic nu mai poate fi gustat, fix ca la bucătăria dictatorilor obsedați de otrăvire. Or, Biserica lui Hristos nu începe cu panica în fața istoriei, cu Apostolii stând curajoși închiși în casă, neștiind încă dacă este sau nu pe bune cu ridicarea din morți, ci cu Pogorârea Duhului Sfânt, cu vestea cea bună că lumea, deși căzută, nu este abandonată, mai mult, că ea învie. În fața acestei știri, fatalistul nostru religios îți spune, cu ochi pierduți și voce sleită, trăgându-te într-un colț de sală: fake, frate! F-A-K-E!

Doxa!