Ion Vatamanu: atât de al nostru

Un munte de om, Ion Vatamanu, făcea parte din munții falnici ai Bucovinei înstrăinate. El a adus la Chișinău frământările, rugăciunile, doinele de jale și dorurile fraților noștri „de dincolo”, care își ascundeau lanțurile duble sub frumoasele straie strămoșești, păstrate cu multă dragoste și sfințenie de românii despărțiți de Țară-Mamă și încă și de Moldova sovietică. Acest munte impresionant, atât de al nostru, care se zidea și se înălța prin cuvântul matern, purta cu sine dârzenia, înțelepciunea și tăria neamului său, încrezător în dreptatea lui Dumnezeu. 

Strălucea în discuții, polemici și replici, fără să înjosească adversarii, semănând lumină, adevăr, bucurie și bunătate pe oriunde trecea. Prezența sa în public sau la microfonul patru din Primul Parlament, dădea culoare, farmec și conținut oricărei intervenții. Uneori, când confruntările între deputați puneau în pericol cauza națională, Ion Vatamanu - ca un sfetnic voievodal - își făcea loc spre tribuna centrală și își ținea vorba înțeleaptă, tot tămâindu-i și probozindu-i părintește, până agrarienii se lăsau hipnotizați, îi dădeau dreptate și îl aplaudau. Nu e legendă, dar nici probe documentate nu pot oferi, însă pe 27 august 1991, după ce am votat cu 277 de voturi Declarația de Independență față de Rusia, urma la rând să votăm și imnul „Deșteaptă-te, române!”. Rumoare în sală. Nedumerire, confuzie și șușoteli între moldoveniști. Conform repartiției scaunelor, mă aflam între doi deputați agrarieni. Sunt întrebat de ei, cine a scris versurile? Tac. Peste puțin timp, din partea de sus a sălii venea un murmur în jos, unde mă aflam. Reîntorcându-se, după „consultări”, vecinii m-au „luminat”, reproșându-mi: „De ce nu ne-ai spus că versurile imnului îi aparțin lui Ion Vatamanu? El îi de-al nostru, nu-i din România. O să votăm.” De o blândețe molipsitoare, cu un simț înnăscut al umorului, cred că Ion Vatamanu, asaltat de „curiozitățile” agrarienilor, care alergau la el să afle, dacă Ion Creangă sau Mihai Eminescu sunt moldoveni sau români, o fi fost nevoit să fie în Primul Parlament de la Burebista și Decebal, până la Petru Rareș și Ioan Vodă cel Cumplit…

O punte împodobită cu cele mai frumoase flori mă poartă spre lada de amintiri, pe care mi-a dăruit-o Ion Vatamanu. De când ne-am legat sufletește, din vara anului 1983, mereu i-am simțit dragostea înflăcărată pentru Limba Română, pentru Bucovina și Basarabia, pentru tot Neamul Românesc. A crezut cu frenezie, până la ultima suflare, în reîntregirea Țării. A fost Omul, care trezea și însuflețea mulțimile. Scrierile sale sunt și rămân parte din inima și dorurile românilor înstrăinați: ele îndeamnă și peste timpuri la Unire, cheamă să ne facem dreptate și să trăim cu toții Acasă, în România noastră!