Latinitatea (despre Unirea Basarabiei cu România)

Acum 108 ani, nu se reuneau doar două părți ale aceleiași provincii românești, Moldova, ci continua refacerea țesăturii unei țări care, prin furtunile istoriei, și-a croit drumul din mai multe puncte, situații, achiziții, contexte culturale, împrumuturi, integrări de competențe și preluări de criterii, obiceiuri și apucături. Evident, România Mare nu reprezenta un produs „imperialist”, cum repetă până astăzi unii și alții, rusofili sau pur și simplu ticăloși pe cont propriu, fără afiliere anume. (O paranteză utilă: 1918 a putut fi fast pentru noi și datorită faptului că rușii erau ocupați cu revoluția bolșevică.) Dimpotrivă, România Mare se prezenta încă de la început ca o realitate intramulticulturală, dacă pot formula astfel, aparent complicat doar la prima lectură. Iar acest profil se lasă ușor înțeles și urmărit până azi: de la mentalitățile diferite ale ardelenilor români până la olteni, de la moldoveni la dobrogeni, de la bănățeni la bucovineni, apoi de la nemți la maghiari, de la evrei la lipoveni, de la cehi la bulgari, de la greci la armeni și de la țigani la polonezi sau ucraineni. Firește, asta este o bogăție, asemenea diversității în general, atunci când se așază sub cupola unui ideal comun.

Dar care a fost - și ar trebui iarăși scos la iveală - elementul coagulant? Limba română, ar spune unii, ceea ce rămâne doar parțial adevărat, multe etnii cultivând un exclusivism cultural propriu, începând chiar cu vorbirea numai a limbii proprii. Credința, ar zice alții, ceea ce se dovedește iarăși valabil doar în anumite limite, câtă vreme ortodocșii, iar mai târziu greco-catolicii, se oglindeau unii în alții, în timp ce maghiarii se împărțeau între catolicism și protestantism, inclusiv în forme considerate exotice, precum unitarianismul, conservat exemplar în Transilvania și, prin diasporă, până în Canada. Ca să nu mai vorbim despre ramurile religios-culturale ale evreității moderne, despre calendarismul slavilor sau despre alte particularități a căror existență nici măcar nu intră, de regulă, în orizontul informativ al majorității. Și totuși, societatea românească s-a structurat lăuntric prin câteva elemente pe cât de exogene, pe atât de indigene: dreptul organizat în spirit napoleonian, instituțiile, procedurile, ierarhiile și, peste toate, un raison d’état pe care îl putem traduce prin rațiunea de a fi. Mai exact: prin latinitate, înțeleasă nu doar ca limbă, ci mai ales ca univers de gândire, de ordonare a argumentelor, de prezentare a lor și, la limită, de așezare a raporturilor dintre oameni și instituții.

Ajunge să răsfoim discursurile din Camera Deputaților și din Senatul interbelic pentru a înțelege că, aflați la putere sau în opoziție, oamenii aceia făceau apel la o logică general împărtășită. Nu negociau semiotic la începutul fiecărei ședințe. Nu porneau de la imposibilitatea înțelegerii reciproce. Aveau, altfel spus, o gramatică politică și intelectuală de fond. Comunismul schimbă radical acest lucru. Nu doar pentru că aduce rusa în școli, cu rezultate limitate în privința „inculturării”, ci mai ales pentru că introduce mentalitatea discursivă a ideologiei de dominație: deținutul politic devine penal, făuritorii Unirii apar ca infractori, intelectualii sunt transformați în agenți ai străinătății, credincioșii în misticiști periculoși, iar militarii și organele de ordine ale statului regal în bandiți, ca să nu mai vorbim despre cei care au încercat să reziste în munți sau aiurea, executați pe loc. Cu alte cuvinte, se strică nu doar adevărul faptelor, ci și alfabetul moral al descrierii lor.

Am mai avut ocazia să discut această teză în raport cu realitatea adusă la zi: noi avem și astăzi o latinitate, în sensul ordonării raționale a raporturilor dintre noi, altoită însă de ambiguitatea, ca să nu spun de falsul recurent, bolșevic și, înaintea lui, țarist. O lume care voia să pară modernă, deși modernitatea ei rămânea infimă și concentrată în câteva centre urbane, se mințea pe sine că s-ar regăsi astfel în întregime. Satele lui Potemkin rămân exemplul clasic. La fel o arată romanele și, nu în ultimul rând, dramaturgia și pictura marii culturi ruse. La unison, creatorii demască permanent, asemeni celor care surprindeau finalul anunțat al Habsburgilor la Viena, faptul că eticheta, decorul și balurile pot trece drept semne ale modernității, dar erau confundate, în fond, doar cu mondenitatea.

Poate tocmai de aceea, comemorarea Unirii Basarabiei cu România nu ar trebui redusă la festivism, la reflex patriotic sau la simplă evocare sentimentală. Ea ne obligă la o diagnoză mai adâncă. Social-teologic vorbind, ambiguitatea, eschiva și sofismul nu reprezintă simple defecte de comunicare, accidente de vocabular sau simptome ale unei inteligențe chipurile prea rafinate pentru adevăr, pentru cruzimea, sălbăticia lui. Ele poartă numele noi ale unor păcate vechi: viclenia, trădarea, apostazia, falsitatea. Acolo unde omul nu mai spune limpede ce anume slujește, binele sau răul, unde evită criteriul și se refugiază în ceață, unde confundă prudența cu duplicitatea și diplomația cu lipsa de caracter, nu întâlnim subtilitate, ci degradare morală. Or, latinitatea, în sensul ei profund, nu înseamnă doar filiație lingvistică, ci și exercițiul unei limpezimi ordonatoare, al unei forme mentale și instituționale care pune nume exacte lucrurilor, distinge, ierarhizează și poartă răspunderea formulării.

În același timp, pentru a evita superbia celor care definesc latinitatea prin contrast idiot cu "bizantinismul", ar fi de spus că Bizanțul ortodox suportă prea des, de secole, o reducere ignorantă sau/și interesată la retorică de curte, la intrigi, ceremonial și rafinament steril. O caricatură comodă. În realitate, Imperiul Roman de Răsărit se revendica în mod constant din, appunto!, romanitate și o cultiva conștient, politic, juridic și simbolic. „Bizantin” nu însemna inițial o evadare din Roma, ci continuarea ei într-un alt spațiu istoric numit ca atare, prezent inclusiv azi pe hartă. Abia decadența, uzura interioară și ultimele secole de viață istorică au prefăcut un Imperiu universal într-o gașcă de vorbitori de greacă, tot mai incapabili să mai poarte, dincolo de titulaturi și de amintiri, adevărata anvergură a romanității imperiale. Când universalul se strâmtorează tribal, când forma supraviețuiește fără fond, când limba însăși încetează să mai slujească ordinea și ajunge doar marcă de clan, începe sfârșitul. Precum în URSS.

Revenind, latinitatea noastră, tradusă epocal inclusiv prin singura Ortodoxie de acest fel, nu constituie o podoabă culturală, ci o exigență de igienă morală și de sănătate publică. Ea ne aduce aminte că nu putem trăi la nesfârșit cu nasul în punga cu aurolac a sofismelor, în subteranele prestigiul rău al echivocului, în pasajele cochetăriei cu duplicitatea și în patologia de garaj a discursivității lumilor care nu mai au curajul spunerii adevărului, începând cu cel despre sine. Unirea Basarabiei cu România a însemnat așadar și o alegere de civilizație în acest sens: nu doar trecerea dintr-o administrație în alta, ci opțiunea pentru o lume în care forma, legea, limba și criteriul puteau încă lucra împreună. Când pierdem această conștiință, nu devenim mai profunzi, ci mai confuzi; nu mai subtili, ci mai vulnerabili; nu mai „răsăriteni”, dar nici mai ortodocși (un atribut fără termeni de comparații!), ci pur și simplu mai disponibili pentru minciună, pentru vrăjeală precum practică georgismul, suveranistul și alte secte ale minții. Iar o societate care nu mai știe să deosebească între finețe și falsitate, între nuanță și eschivă, între răbdare și lașitate riscă să piardă, în consecință, nu doar memoria latinității, ci însăși disciplina interioară a libertății.

Doxa!