Privilegiații vor să mă bage la pușcărie

Tezele lui Mihai Poiată sunt false, abuzive și periculoase pentru spațiul public. 

Postările mele despre „Plicul lui Filat” sau despre „îndemnizațiile viagere oferite din buget celor 254 de privilegiați, care ridică lunar, fiecare, câte 17.400 de lei, iar anual circa 60 de milioane” sunt tot mai insistent deturnate nu spre abrogarea legii abuzive, ci spre avertizări „colegiale” că m-aș putea trezi cu dosar penal și aș ajunge la pușcărie ca un răufăcător, pe motiv că aș fi „instigat” lumea la „ură” împotriva celor „254 de creatori”.

În sfârșit, a apărut și salvatorul meu – Mihai Poiată –, foarte îngrijorat nu de eventuala anulare a îndemnizațiilor viagere, ci că eu aș putea să ajung în pușcărie. Într-o postare kilometrică, exact în stilul grafomanilor, fostul meu coleg de parlament se sacrifică și îmi aruncă un colac de salvare, colac adus parcă din barurile Uniunilor de creație și destinat privilegiaților răpiți de tăriile propriilor „creații geniale”. De regulă, nu fac reclamă grafomanilor, dar dacă aveți curaj, citiți-i „argumentele” și insinuările. Voi încerca să răspund cât mai concis, demontând falsurile ambalate în „cele mai bune intenții”.

1. Teza „instigării la ură” este un abuz juridic și un sofism periculos.

A critica o categorie privilegiată plătită din bani publici NU reprezintă instigare la ură, ci exercitarea legitimă a controlului civic asupra utilizării bugetului.

În legislație, „instigarea” presupune chemare explicită la violență sau discriminare. Critica unei legi sau denunțarea unor privilegii bugetare nu echivalează nici pe departe cu instigare la ură. Rămân pe poziția mea: Uniunile de creație nu au niciun drept să beneficieze de privilegii din bani publici, iar toate profesiile și toți cetățenii sunt egali în fața legii. Altfel spus, privilegiații îi discriminează pe neprivilegiați.

A afirma că „nu e normal ca statul să plătească 254 de persoane cu 17.400 lei/lună din bani publici” nu înseamnă învrăjbire, ci exprimarea unei poziții și evaluarea unei politici publice.

Invocarea unui „risc penal” este o intimidare retorică, nu o realitate juridică.

2. Teza că publicarea listei multimilionarilor ar fi „divulgare de date personale” este mincinoasă.

Beneficiarii indemnizațiilor viagere se află în aceeași categorie ca toți cetățenii care primesc salarii din buget. Indemnizația viageră este plată directă din bugetul statului, deci numele beneficiarilor nu poate fi secretizat. Mai mult: legea obligă la transparență, depunerea Declarațiilor de venit și evitarea conflictelor de interese atunci când e vorba de utilizarea banului public.

Prin urmare, amenințarea cu „2 ani de închisoare” este o înșelătorie juridică menită să sperie oamenii discriminați cu salarii și pensii de 4.400 de lei.

3. Teza că „Legea e strâmbă, dar trebuie respectată” este manipulatoare.

Legea poate fi respectată, dar totodată poate fi contestată, criticată și amendată. Aceasta este logica democrației. „Să nu criticăm legea pentru că e lege” este un argument autoritar, nu democratic.

4. Teza că indemnizațiile viagere există „în toată lumea democratică” este neadevărată și ridicolă

În nicio țară europeană democratică nu există privilegii de tip „pensii pe viață” pentru membri ai Uniunilor de creație. Există granturi pentru proiecte concrete, finanțare competitivă, burse temporare, premii de prestigiu. Modelul coruperii intelectualității culturale și al „pensiei viagere de creație” provine din URSS și a fost exportat în fostele țări socialiste.

În Occident, statul nu cumpără „loialitatea creativă” a unei caste culturale.

5. „Nu vă luați de plicul lui Filat, sunt altele mai mari” – manipulare clasică.

Abuzurile nu se anulează între ele. A proteja o castă privilegiată doar fiindcă există corupție sistemică în altă parte e cinism în formă pură.

6. Pretenția că Dolganiuc ar „antagoniza societatea” este inversarea realității.

Nu critica privilegiilor antagonizează oamenii, ci lipsa de transparență, discursul elitist, încăpățânarea privilegiaților de a sfida etica socială, morala și bunul-simț, precum și pretenția absurdă că „creatorii ar fi de neatins”.

Responsabil de eventuale tensiuni între privilegiați și neprivilegiați nu este cel care pune reflectorul pe banii publici, ci cel care se comportă ca proprietar al bugetului, refuză standarde minime de integritate (Declarația de avere), comite conflicte de interese și amenință cu închisoarea pe cei care critică parazitismul, privilegiile și discriminarea profesională.

7. Argumentul cu „Lucian Vasiliu, voce imparțială” nu stă în picioare.

Scriitorii, editorii, creatorii – oricât de importanți – NU sunt instanțe legale de validare a utilizării fondurilor publice. În democrație, singurele criterii supreme sunt interesul public și protejarea banului public, nu „vocea imparțială” autoproclamată a vreunui om de cultură.

8. De ce legea și „Plicul lui Filat” rămân teme legitime și relevante.

Pentru că implică bani publici distribuiți netransparent, non-competitiv, după criterii vagi, evaluate de grupuri auto-selectate aflate în conflict de interese, care își acordă pensii suplimentare lor înșiși și colegilor apropiați. Modelul actual generează un sistem de castă cu drepturi speciale și, inevitabil, nedreptate și corupție – nu meritocrație.

Nu eu am inventat „discordia”, dezvăluind un mecanism vechi, al nomenclaturii comuniste, ci legea care oferă privilegii Uniunile de creație și discriminează toate celelalte profesii.

În final, cele trei texte ale privilegiatului Mihai Poiată, dincolo de calificativele pe care mi le-a oferit „generos” și de intenția sa „salvatoare”, urmăresc un singur obiectiv: păstrarea indemnizațiilor viagere, blocarea controlului civic asupra banului public și menținerea statutului privilegiat al Uniunilor de creație în detrimentul tuturor celorlalte profesii din R. Moldova. Rămas ostatic al reflexelor nomenclaturii sovietice, viagerul Mihai Poiată a amestecat în cele trei episoade falsurile cu sofismele, argumentele de autoritate cu intimidarea juridică, manipularea emoțională cu pretenția de „drept divin” la privilegii pentru „creatori”, culminând cu culpabilizarea cetățenilor activi care cer egalitate în fața legii.

Închei această replică reafirmând că doar împreună putem elimina pe căi legale privilegiile unor bresle. Iar cetățenii care publică informații de interes public – așa cum am făcut eu – sunt cetățeni responsabili, nu poartă nicio vină și nu pot fi condamnați, deoarece își exercită un drept constituțional fundamental: controlul societății asupra utilizării banilor publici și egalitatea tuturor în fața legii.

P.S. Ce s-a întâmplat, tovarășe Poiată? De unde au venit indicațiile de a-ți șterge „trilogia” de pe Facebook? Chiar dacă ai șters textele, ele oricum au poluat spațiul informațional. Cu sau fără ele, am responsabilitatea de a interveni pentru a lumina „Plicul lui Filat”.