Femeia în biserică (câteva limpeziri necesare)

„Harul nu anulează firea, ci o transfigurează; iar iubirea omenească este locul unde iubirea dumnezeiască începe să se lase presimțită”. (apud Myrrha Lot-Borodine)

Pentru a nu se încheia ziua de azi, dedicată mironosițelor, revin la o temă pe marginea căreia am tot meditat, am vorbit și am publicat studii în engleză și germană, dar nu și în românește. Ca atare, iată în continuare câteva precizări utile, esențiale chiar pentru încadrarea corectă nu atât a unei probleme teologice, eventual de natură chipurile dogmatică, așadar betonată, cât mai ales a unei metehne, a unei mentalități cu consecințe practice ajunse obișnuință, falsă tradiție.

1. Antropologic, discuția despre femeie în Biserică începe catastrofal mai ales atunci când femeia este tratată ca anexă, abatere, problemă pastorală sau decorațiune liturgică. Înainte de roluri, frici, pudori, clișee și suspiciuni moștenite, omul este creat, cum știm, „bărbat și femeie”. Nu avem în consecință o umanitate principală și alta secundară, una deplină și alta tolerată, una normativă și alta emoțională, ci chipul lui Dumnezeu deschis relației, diferenței și comuniunii, așa cum descrie, adevărat și pe alocuri de-a dreptul liric, evenimentul celuilalt în viața noastră Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Cu alte cuvinte, femeia nu este un bărbat diminuat, un bărbat amânat, un bărbat incomplet sau o umanitate domestică, atât cât s-a putut (sic!), ci o persoană întreagă, chemată întreagă, mântuită întreagă. De aceea, orice discurs bisericesc în care femeia apare mai ales ca pericol, ispită, impuritate, slăbiciune sau sursă de dezordine nu izvorăște doar dintr-o proastă creștere, dintr-o socializare defectuoasă, ci mai ales și mai grav dintr-o proastă așezare teologică. Nu, nu, suntem departe de influențele ideologice și juridice ale modernității: opinia deformată a bărbatului despre femeie este contrazisă de Cartea Facerii. Mai mult, nu feminismul ne interoghează, ci Întruparea și, năpraznic, Învierea.

2. Filosofic, trebuie să avem, firește, curajul unei igiene a surselor. Nu tot ce a trecut prin Grecia, Roma, Bizanț sau Evul Mediu este automat Evanghelie. Aristotel, cu uriașa lui forță de construcție conceptuală, rămâne, în privința femeii, prizonierul unei antropologii deficitare: femeia ca formă imperfectă, ca bărbat nereușit, ca întârziere în economia formării, inclusiv prin celebra idee a unei formări mai târzii sau deficitare a principiului sufletesc la copilul de gen feminin. La fel, nici viziunea iudaică, larg orientală, despre subordonarea femeii pe motive biologice, nu doar sociale, nu trebuie luată în remorcă. Asemenea reziduuri nu au rămas doar în manuale vechi. Au circulat, alături de alte influențe cultural-religioase, s-au sedimentat, au intrat în reflexe, în proverbe, în pedagogii, în duhovnicii de duminică după-amiaza și, din păcate, frecvent în predici care confundă Tradiția cu depozitul cultural al prejudecăților. Or, creștinismul nu este serviciul de salubritate metafizică al lumii vechi, obligat să parfumeze tot ce găsește, să justifice și, cu atât mai puțin, să legitimeze. Cum știm atât de bine, Sfinții Părinți au folosit filosofia, dar nu s-au rugat la ea, preluând concepte, nu canonizând resturi mentale, după cum Biserica s-a născut din solul iudaismului, dar nu a luat în remorcă toate condiționările lui culturale. Iată de ce, când confundăm prejudecata antică despre femeie cu fidelitatea față de Biserică, nu suntem tradiționaliști, ci doar leneși cu patină.

3. Social și ideologic, lucrurile trebuie numite fără isterie, dar și fără lașitate. Da, fără nicio tăgadă, există excese ale emancipării. Da, există teorii de gen transformate în gramatică totală, pentru a nu spune aproape totalitară, a realității. Da, există o nerăbdare ideologică de a desface corpul de fire, diferența de sens, libertatea de adevăr și identitatea de orice dat al creației. Numai că aceste excese nu ne dau dreptul să reciclăm obtuzități mai vechi. În orice logică teafără, nu poți combate dizolvarea diferenței prin umilirea uneia dintre formele ei, adică nu poți apăra familia „tradițională” transformând, de fapt, femeia în personal de serviciu sacramental. Așa cum, pe cale de consecință, nu poți invoca ordinea creației ca să legitimezi dezordinea morală a comodității patriarhale. La urma urmelor, Biserica lui Hristos nu apără femeia împotriva modernității ca să o închidă mai bine în bucătăria evlavioasă a unei lumi imaginare, ci apără persoana, în termenii lui Pavel, împotriva tuturor reducțiilor: biologice, ideologice, erotice, rasiale, economice, militante sau de orice altă natură. De ce? Pentru că diferența dintre bărbat și femeie nu este o bâtă împotriva demnității egale, ci forma concretă, binecuvântată, în care comuniunea scapă de uniformizare și de singurătate. Formulând împreună cu Buber, femeia este proba concretă că alterității nu i se spune „asta”, ci Tu. Ca lui Dumnezeu...

4. Religios, aici începe adevărata noastră rușine masculină ajunsă, prin depunerile timpului, stejar fals. Nu „teoria” Bisericii este problema. Nu Evanghelia. Nu Liturghia. Nu imnografia. Nu Maica Domnului, nu mironosițele, nu mucenițele, nu cuvioasele, nu diaconițele, nu sfintele împărătese, nu femeile care au ținut case, comunități, mănăstiri, copii, bătrâni, bolnavi, răniți, refugiați și morți în memoria rugăciunii. Problema este mentalitatea religioasă de mâna a doua, acel amestec de folclor, frică, control, rușine prost administrată și pseudo-teologie rostită grav. În mentalitatea aceasta, femeia este prea des „necurată”, „slabă”, „emoțională”, „ispititoare”, „guralivă”, bună de ascultat doar când confirmă liniștea bărbatului. În textele Bisericii, însă, femeia este de față la Buna Vestire, la Cruce, la mormântul gol și în calendarul sfințeniei. Mironosițele, mai ales, sunt scandalos de prezente: când ucenicii tremură, ele merg. Când bărbații se ascund, ele ies pe drum. Când istoria pare închisă cu o piatră de neclintit, ele duc mir. Când bărbații nu mai au discurs, ele păstrează fidelitatea trupului, a memoriei și a iubirii. Iar prima veste a Învierii trece prin ele, deși tocmai ele sunt suspectate, pentru o clipă, de aiureală, de nebunie, de imposibilă credibilitate. Evdokimov are pagini memorabile despre feminitate ca receptivitate transfiguratoare, iar Pelikan ne amintește doct, cu izvoare, că Tradiția nu se păstrează prin orbire, ci prin adâncirea inteligenței ei. Noi nu avem nevoie să inventăm o teorie nouă despre femeie. Avem nevoie să credem, în sfârșit, ceea ce deja citim, cântăm sau privim în iconografie.

5. Prin urmare, tema femeii în Biserică nu trebuie predată nici corectitudinii ideologice, nici panicii conservatoare. Una transformă obsesiv diferența în program, cealaltă o împietrește, fără să mai cugete, în reflex. Biserica nu are de aceea de importat o agendă străină, dar nici de apărat, cu aer martiric, toate provincialismele ei pioase, ci are de făcut ceva mai greu, grijuliu evitat: să gândească. Adică să își revizuiască, în lumina antropologiei biblice și a surselor patristice, raportarea fără să își trădeze credința și să își curețe privirea fără să piardă pe drum criteriile. Să înțeleagă, adică, faptul că femeia nu cere voie să intre în Biserică, fiindcă este deja acolo: de la Maica Domnului la mironosițe, de la martire la mame, de la monahii la profesoare, de la femeia care ține frontul casei în vreme de criză la cea care poate fi, tocmai din pricina grijii, vulnerabilă la frică, conspiraționism și radicalizare protectivă. Biserica are datoria să nu exploateze această frică, să nu o flateze electoral, să nu o boteze drept „evlavie”, ci să o lumineze. Fiindcă acolo unde femeia este tratată ca periferie, Biserica își pierde chiar memoria începutului pascal. Iată, mironosițele nu au avut funcții, nu au redactat manifeste și nu au cerut vizibilitate! Au mers, au iubit, au văzut și au vestit. În fond, Biserica începe adesea să vadă corect doar atunci când încetează să îi creadă periferici pe cei prin care Dumnezeu alege să îi dea vestea centrală, cea care contează:

Hristos a înviat!