”Marș la Moscova!” (despre cuvinte pe timp de lepră)

”Marș la Moscova” este un distilat verbal al stărilor de spirit, al acțiunilor, mesajelor, pozițiilor și atitudinilor liderilor și multiplicatorilor suveranismului local. Maladeț, AUR et co.! Da, formula este paușală, „la pachet”, iar acest lucru provoacă revoltă, nu chiar toți suveraniștii intenționând, dincolo de dorința unei schimbări totale a scenei politice, să ajungă efectiv — și poate nici afectiv — în capitala imperiului țarist-bolșevic-putinist care ne-a făcut, istoric, mai mult rău decât toate celelalte stăpâniri la un loc.

În plină molimă a democrației afectate și a dezechilibrului dintre indiferență și recunoștință, formula capătă așadar un caracter aproape medical. Ea indică afecțiunea, așa cum anamneza este, în medicină, începutul terapiei. Nu este însă mai puțin adevărat că aceeași formulă funcționează și ca reflex, dincolo de cuget. Când, seară de seară, ești chemat — sau mai degrabă trimis — cu „marș”, ajungi inevitabil să crezi că acesta este termenul echivalent pentru domnule sau doamnă.

Este precum în acea anecdotă monahală în care un vizitator mai important, să zicem de la Centrul Eparhial sau, brr!, de la Patriarhie, îl întreabă, din umanitate reziduală și din pricină de pauză a conversației principale, pe un țârcovnic, copil de casă, umblând de zor între bucătărie și sufrageria de protocol:

- Cum te cheamă?

- Pe mine nu mă cheamă niciodată, ci doar mă trimit!...

Altfel spus, revenind, timpurile fiind de molimă, cuvintele se îmbolnăvesc și ele. Or, în atmosfera actuală — încinsă tocmai prin absența nuanțelor, brutal văduvită de canale oneste de comunicare publică și intoxicată zilnic prin pomparea noxelor manipulării și radicalizării — nu putea rezulta o formulă mai elegantă, mai atentă sau mai delicată. Nu este și, din păcate, nu va fi prea curând realist să polemizăm în alt registru. Injuria unora, atrași de „înțelepciunea rusă”, nu poate fi întâmpinată cu citate din Platon.

Așa cum știm, dincolo de metafore, timpurile de molimă sufletească și mentală scot la iveală nu doar boala trupului social, ci mai cu seamă diagnosticul sufletului colectiv. Când discernământul se stinge, iar nerecunoștința devine virtute publică, limbajul nu mai cheamă, ci alungă; nu mai luminează, ci arată cu degetul. În astfel de vremuri, cuvântul nu mai mângâie și nu mai convinge, ci judecă. Nu pentru că ar fi devenit mai aspru, ci pentru că urechea a devenit surdă.

De aceea, nu mai este loc pentru finețe, nici pentru pedagogii subtile. Când adevărul este batjocorit, iar minciuna primește aplauze, cuvintele se retrag din politețe și rămân doar ca semn. Ca avertisment. Ca hotar.

Iar semnul, pentru cei ce nu mai înțeleg nimic altceva, acesta este:

„Marș la Moscova!”