Să îl judecăm corect pe Eminescu

Cele două mitinguri, devenite unul singur, ale suveraniștilor noștri de ieri, organizate chiar de ziua lui Eminescu, reprezintă, alături de alte asemenea „acțiuni” plasate deliberat în momente simbolice – precum Unirea Principatelor sau Marea Unire –, esența acestui curent branșat nemijlocit și fără paravan la național-comunismul ceaușist: parazitarea.

Pentru că altfel cum ai putea numi o strategie ce constă în a te urca pe valul, repet: simbolic, al unor soroace repetitive din calendarul memorial al unei societăți? O parazitare care scoate cu atât mai mult în evidență lipsa reală de substanță, de alternative efective, de soluții aplicabile, fie ele și crețe, dar măcar gândite, structurate, tangente la realitate și la legalitate.

În absența vădită a substanței, nu se practică doar parazitarea, ci și pretextul. Ieri, în centrul scenei a fost plasată legea Vexler, o inițiativă față de care nu doar eu, ci și alții (în afara președintelui ND) avem rezerve. Educația istorică nu înseamnă o serie de interdicții, ci un ansamblu de măsuri propriu-zis didactice, în sens larg, adresate tuturor, indiferent de clasă socială sau vârstă. Mi-am exprimat aceste rezerve pe contul de față cu ceva vreme în urmă și am avut în vedere tocmai capacitatea suveraniștilor de a falsifica.

Revenind însă la bravii noștri protestatari de ieri, aceștia au reușit performanța de a-l reduce pe Eminescu la dimensiunea determinată, datată, a antisemitismului său – comun multora din epocă. Și nu doar la noi, ci în mai toată Europa, unde se punea, de la o țară la alta, problema naturalizării unei minorități diabolizate și ghettoizate la propriu timp de secole, dar care, cam tot de atâta timp, prin camătă și alte stratageme, devenise adesea brațul nevăzut al unor conducători în lipsă de cash-flow. Desigur, „imaginea evreului” nu se reduce la aceasta, așa cum nicio altă imagine – mai precis: niciun imaginar – privitor la o minoritate, breaslă sau categorie nu se lasă epuizat într-o schemă unică, facilă.

Pe scurt, Eminescu era durch und durch, vorba nemțească, omul vremurilor sale, cu tot ceea ce această plasare în timp și spirit atrage după sine. Iată de ce, dacă nu vrem să le dăm satisfacție și apă la moară suveraniștilor, se impune să operăm cu însuși termenul de „antisemitism” cât se poate de precaut și contextualizat. Ceea ce nu înseamnă nici negaționism, nici duplicitate. Înseamnă, mai degrabă, să procedăm exact invers decât procedează legea Vexler, care reduce majoritatea celor din temnițele comuniste – oameni ce avuseseră, la un moment dat, simpatii legionare – la simple „victime îndreptățite” ale comunismului, excluzând nuanțele și, mai ales, posibilitatea, documentată în cazuri concrete, a convertirii: de la motivația politică a detenției la o lectură mântuitoare, expiatorie, a propriei suferințe.

Dintr-o perspectivă social-teologică, problema de fond nu este nici Eminescu, nici antisemitismul contextualizat istoric, nici măcar legea Vexler ca atare, ci confuzia deliberată dintre memorie și mântuire. Or, Creștinismul – în varianta sa matură, patristică – nu operează nici cu amnezie, nici cu justiție sumară, ci cu discernământ, cu diferențiere și, mă repet, cu posibilitatea reală a convertirii. A reduce biografii, destine și suferințe la etichete fixe înseamnă a refuza exact ceea ce teologia numește libertatea persoanei și capacitatea ei de transfigurare prin lucrarea lui Dumnezeu.

În acest sens, legislația care îngheață arbitrar, sub amenințarea sancțiunilor, sensuri și ideologii care parazitează simboluri sunt două fețe ale aceleiași patologii: incapacitatea de a locui critic trecutul. O societate care confundă pedagogia cu interdicția și memoria cu excomunicarea civică nu face dreptate nici victimelor, nici adevărului – și, în cele din urmă, nici sieși.

În fine: să nu facem, dintr-un conformism pretins a fi în slujba principiilor, dar care este aproape întotdeauna superficial, muniție de export pentru cei care, luând în serios îndemnul afișat de a se duce – încolonați și rapid – la Moscova, au început deja să-l îmbrace pe guru CG în tot felul de uniforme. Democrația nu se apără prin uniformizare morală, ci prin diversitate locuită responsabil și care nu exclude unitatea, ci o face posibilă, credibilă și de dorit. Altfel, din zelul nostru nu rămâne decât material exploatabil exact de cei care știu foarte bine ce vor să facă cu el.

Doxa!