Vinerea Mare (despre Ivan Ilici sub Cruce)

Ca să fixăm în cuvinte fără echivoc: nu moartea ca fapt brut îl zdrobește în cele din urmă pe Ivan Ilici, ci minciuna în care o întâmpină. Nu doar durerea fizică, nu doar apropierea sfârșitului, nu doar spaima animală în fața descompunerii, ci descoperirea că aproape toți cei din jur continuă să joace, politicoși și obosiți, pe alocuri distrați, comedia unei vieți care merge înainte, deși el se prăbușește. Îl vizitează, îl compătimesc decent, îl menajează, îi vorbesc aproape sanitar, de parcă ar fi în pandemie, fără să atingă adevărul. Iar el înțelege, lucid fiind, cu groază, că nu moare doar în trup, ci și în mijlocul unei lumi construite din convenții, roluri, canoane, regulamente și minciuni bine crescute. Vinerea Mare ar putea de aceea începe exact de aici: nu de la moartea ca accident biologic, ci de la moartea ca loc în care nu te mai poți ascunde în spatele aparenței. În fața ei nu mai folosesc nici tonul, nici funcția, nici gustul, nici politețea, nici cultul personalității, nici smerenia trufașă, nici mica ta glorie bine întreținută. Când vine ceasul acesta, omul rămâne exact cu adevărul pe care l-a lucrat sau l-a ocolit toată viața. Iar dacă l-a ocolit, moartea nu-l mai lasă să negocieze.

Contrar pietismului și sentimentalismului, boli parateologice larg răspândite, Biserica spune asta în chip direct, necruțător: Vinerea Mare nu este doar ziua suferinței, ci ziua marii demascări, a adevăratului chin. Acum se vede totul fără niciun filtru sau perdea de metafore: ucenicii fug, Iuda se sfârșește în propria lui noapte, mulțimea își schimbă strigătul odată cu interesul, puterea politică își spală mâinile, puterea religioasă își justifică violența, iar Cel nevinovat este purtat de la unul la altul ca o vină care trebuie cumva legalizată. Crucea nu cade așadar din cer, ca și când ar fi o fatalitate, ci se ridică din toate aceste complicități omenești. De aceea Vinerea Mare este atât de grea: fiindcă ne obligă să vedem că răul nu se consumă doar în monștri, în tartori, ci în lașități, calcule, proceduri, spălări pe mâini, tăceri convenabile și indignări administrate de oameni cumsecade altminteri. Și, peste toate acestea, răsună cuvintele și cântările care nu mai lasă nimic sub preș: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”... În această zi nu mai există decor religios, nici evlavie confortabilă, nici teologie ornamentală, nici comunicate de presă. Există doar Adevărul răstignit și lumea care se dezvăluie în raport cu El.

Aici se simte iarăși aerul comun, tare, pe care îl respiră Evanghelia lui Hristos și Tolstoi. Ivan Ilici nu moare pe Cruce, desigur, dar moare sub greutatea propriei vieți false. Și tocmai de aceea, spre capăt, începe să se lumineze în el ceva ce nu mai poate fi oprit: dacă viața mea, tocmai pentru că a fost compusă rezonabil, bine și potrivit, a fost greșită? Acesta este pragul teribil. Nu durerea în sine, ci adevărul care pătrunde prin ea. Nu moartea, ci sfărâmarea minciunii. În nuvelă, așa cum am văzut și în zilele anterioare, ceea ce impresionează nu este doar agonia, ci faptul că omul acesta, atât de așezat în convenție, ajunge să caute cu disperare un punct "real" de realitate, o conexiune "pe bune". Și când îl/o găsește, înțelege că în locul morții este, paradoxal, lumină. Vinerea Mare duce exact aici, dar fără ocol și fără estetică de salon: nu o moarte înfrumusețată, nu o suferință cosmetizată, nu o ieșire spiritualistă din trup, ci trecerea adevărului prin moarte până la capăt. Hristos nu evită moartea, nu o îmblânzește retoric și nici nu o sublimează din afară, regizoral. O ia în piept, o umple de prezența Sa și, tocmai astfel, începe să o sfărâme dinlăuntru. Calul troian al mântuirii.

Reformulând catehetic pentru înțelegerea omului de azi: Vinerea Mare nu este doar despre o execuție de demult, ci despre întreaga noastră civilizație a decorului, a simulării, a spălării pe mâini, a procedurii fără adevăr, a dreptății fără apel. Adică este despre instituții care condamnă fără să se simtă vinovate, dar și despre mulțimi care aclamează azi și ucid mâine, dând like sau comentând debil. Despre oameni care se cred neimplicați pentru simplul fapt că nu au ridicat personal ciocanul și nu au zdrobit gleznele nimănui. Despre vieți care arată bine până în clipa în care durerea scoate din ele toată iluzia, toate ifosele. Și tocmai de aceea Ivan Ilici este și aici, nesmintit, contemporanul nostru: nu pentru că ar fi un caz extrem, ci pentru că este cazul obișnuit al omului modern, ca mine și ca tine, care a învățat să trăiască onorabil fără să trăiască adevărat. Vinerea Mare vine și strică taman această ordine mincinoasă. Ea ne spune că nu moartea este cel mai mare scandal, ci viața trăită fără adevăr; nu sfârșitul biologic, ci faptul că poți ajunge la el splendid aranjat și lăuntric pustiu; nu Crucea în sine, ci că noi continuăm să producem cu maximă eficiență lemnul ei, zilnic, 24/7, prin lașitate, cruzime, confort și complicitate, prin prostie, ignoranță și zăpăceală.

Iar dacă ecoul zilei trebuie să rămână în noi, inclusiv după Înviere, el ar putea să sune așa: Crucea nu înfrumusețează moartea, ci o demască și o rupe dinlăuntru. Hristos nu moare teatral, nici exemplarist (sic!), nici pentru efect moral, ci intră în moarte cu tot adevărul, pentru a nu-l mai lăsa pe om singur în ea. În lumina aceasta, spaima lui Ivan Ilici capătă greutatea ei ultimă: dacă toată viața mea, tocmai pentru că am fugit de adevăr și m-am adăpostit în decor, a fost greșită, ce șansă mai pot avea? Mai este ceva sau Cineva care mă poate ajuta? Nu, nu din cinism, Vinerea Mare nu ne lasă să fugim nici de întrebarea aceasta. Și bine face.

Sus să avem inimile!