Patru tineri recuperează moştenirea primului eminescolog: Ion Scurtu (1877-1922)

Liga Studenților (LS IAȘI) anunță desfășurarea primului demers cultural-editorial studențesc, care constă în traducerea și editarea primei biografii critice a lui Mihai Eminescu, realizată sub forma unei teze de doctorat în limba germană de către Ion Scurtu, în 1903. Totodată, va fi publicată și integrala operei lui Ion Scurtu, acesta fiind primul editor critic al operei postume eminesciene și unul dintre liderii mișcării naționale studențești din Transilvania la cumpăna secolelor XIX-XX. Traducerea este realizată de Elena Ciurlic și Ștefan Tudose, iar studiul introductiv și notele de Alexandra-Maria Niță și Silvian-Emanuel Man, care sunt și editorii volumului. 

Demersul a fost inițiat anul trecut, în contextul proclamării anului 2025 drept „Anul Mihai Eminescu” de către parlamentele de la București și Chișinău, la inițiativa Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, și urmează a fi finalizat anul viitor, în 2027, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea lui Ion Scurtu.

În momentul de față, echipa proiectului este în faza verificării și adnotării textului tradus, precum și în cea a redactării studiului introductiv. Astfel, urmează și o serie de cercetări în arhivele disponibile în Brașov și Cluj, precum și în străinătate, la Budapesta, Leipzig, Torino și Paris, pentru a merge pe urmele lui Ion Scurtu.

În acest sens, facem apel la toate persoanele interesate care pot să susțină financiar acest proiect editorial inedit, în vederea acoperirii costurilor aferente (documentare, deplasări etc.), sau care pot să susțină cu relații ori informații referitoare la traseul arhivei personale a lui Ion Scurtu, să contacteze Liga Studenților (LS IAȘI). 

Ion Scurtu (1877-1922) a fost absolvent al gimnaziului din Brașov, astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”, sub directoratul lui Virgil Onițiu, fost lider al studențimii române din Viena și fruntaș al luptei naționale din Transilvania.

Începe studiul literelor la Budapesta, alăturându-se Mișcării Memorandiste ca lider al studenților și redactor al „Tribunei”, ziarul fondat de Ioan Slavici, publicând o serie de articole polemice în apărarea drepturilor naționale ale românilor aflați la momentul respectiv sub coroana austro-ungară.

Pe fondul presiunilor politice, își continuă studiile la Cluj, cu sprijinul Societății Transilvania și a Ligii Culturale, unde se întovărășește cu Gheorghe Novacovici și Coriolan Steer, proaspăt exmatriculați de la Facultatea de Drept din Oradea pentru implicarea lor în lupta națională.

Cei trei conduc tinerii care susțin inițiativa edificării unui monument pentru Avram Iancu, care va fi reprimată cu brutalitate de către autoritățile maghiare. 

Pe acest fond, Ion Scurtu, Gheorghe Novacovici și Coriolan Steer organizează pe 31 decembrie 1899 o manifestare studențească de comemorare a lui Avram Iancu la Țebea, depunând în biserică o coroană cu mesajul „Tinerimea română universitară, Eroului Naţional Avram Iancu, 1848, dormi în pace, noi veghem”. La aflarea veștii, moții din jur s-au adunat la Țebea, intonându-se cântece naționale, inclusiv „Deșteaptă-te, române!”, și susținându-se o serie de discursuri din partea studenților. Manifestanții au fost arestați și reținuți de către jandarmii maghiari, deschizându-se o anchetă penală. Cei trei tineri au fost condamnați în lipsă, aflându-se în detenție, la trei luni de închisoare, însă ulterior au fost achitați.

Scurtu a fost exmatriculat, primind în schimb recunoaștere din partea studenților: a fost delegat ca reprezentant al tineretului românesc în perioada 1900-1902 în prima federație internațională a studenților, Corda Fratres, unde a militat cu succes pentru organizarea studenților după naționalități, nu după statele de origine, continuând lupta națională studențească începută de prietenii săi, Aurel C. Popovici și Lucian Bolcaș.

Deși prigonit de autoritățile universitare maghiare, Scurtu este primit la doctorat la Leipzig (Lipsca), unde în 1903 își susține teza în limba germană cu titlul Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften (Viața și proza lui Mihai Eminescu). Până în momentul de față, teza nu a fost tradusă în limba română și reprezintă prima lucrare critică românească cu privire la opera lui Mihai Eminescu, care a primit o largă apreciere în epocă.

În perioada următoare, devine director literar al editurii Minerva, cunoscută pentru editarea operelor marilor clasici, atât în ediții bibliofile, cât și în ediții pentru publicul larg, în perioada antebelică. Din această postură va fi primul editor al operei postume a lui Mihai Eminescu, pe baza manuscriselor, publicând volume precum Articole politice (1904), Scrieri politice și literare (1905), Poezii (1908) ș.a., dar și romanul Geniu Pustiu (1904) pentru prima dată.

Devine în mod oficial primul eminescolog, recunoscut pentru contribuţiile sale de către Nicolae Iorga și Perpessicius, continuându-și opera de publicare a scrierilor eminesciene inedite și de analiză critică a acestora în paginile Sămănătorului, al cărui colaborator și director devine, cu sprijinul lui George Coșbuc și al lui Alexandru Vlahuță, fiind coleg de generație literară cu Ștefan O. Iosif și Mihail Sadoveanu. 

Totodată, a activat ca profesor de limba și literatura germană, mai întâi la Liceele Sf. Sava și Sf. Lazăr din Capitală, iar ulterior la Seminarul Central și la Seminarul Nifon. A susținut de-a lungul timpului o serie de conferințe și prelegeri de popularizare a istoriei literaturii române și a activat ca secretar general al Ligii pentru unitatea culturală a românilor de pretutindeni, contribuind în special la promovarea lui Avram Iancu și Mihai Eminescu drept modele pentru lupta națională a tineretului universitar.

La începutul Primului Război Mondial a cerut de la Marele Stat Major să fie încadrat ca ofițer voluntar pentru serviciile de informații, în calitate de translator, fiind repartizat la Cartierul Armatei a II-a, unde a ajutat la descifrarea comunicațiilor trupelor germane și austro-ungare, contribuind astfel la succesul Armatei Române. 

În anii războiului s-a îmbolnăvit grav, iar sănătatea i-a fost afectată, conform contemporanilor, și de impactul devastator al pierderii soției, precum și de devastarea casei sale din Brașov de către trupele austro-ungare, care i-au confiscat manuscrisele și biblioteca.

A urmat „o lungă mucenicie” datorată bolii, Ion Scurtu retrăgându-se într-o chilie din spațiul Seminarului Central, avându-i ca singuri prieteni apropiați pe IPS Nicolae al Sibiului, avocatul Francisc Hossu (ginerele lui Gheorghe Pop de Băsești) și istoricul, omul politic și de cultură Alexandru Lapedatu.

A trecut la cele veșnice în ziua de 23 iulie 1922. 

Din despăgubirile pe care ar fi urmat să le primească ca fost militar, visa la întemeierea unui fond la Universitatea din Cluj cu scopul editării și publicării unor opere inedite legate de Mihai Eminescu, inițiativă preluată de către Alexandru Lapedatu, dar care nu a mai fost continuată.

Tocmai în acest sens, în 2027, când se vor împlini 150 de la nașterea lui Ion Scurtu, dorim să i cinstim memoria primului eminescolog român și să redăm culturii române opera acestei personalități care, odată cu schimbarea generațiilor literare și a regimurilor politice, precum și sub influența anumitor persoane și ideologii, a ajuns să fie uitată.