Maia Sandu, Unirea și lumea fără referendumuri

Declarația președintei Republicii Moldova, potrivit căreia „dacă ar fi un referendum, aș vota pentru reunirea cu România”, a produs un șoc emoțional în spațiul public de pe ambele maluri ale Prutului. Pentru o parte a societății, a fost o confirmare a unei speranțe vechi; pentru alții, o dovadă de inconsecvență sau oportunism politic. Reacțiile au fost, ca de obicei în spațiul românesc, mai degrabă pasionale decât analitice. Dar adevărata importanță a acestei afirmații nu stă în emoțiile pe care le-a generat, ci în contextul geopolitic în care a fost făcută.

Această declarație a fost rostită într-un moment în care arhitectura de securitate a Europei se află în cea mai profundă criză de după 1945. Maia Sandu le-a vorbit jurnaliștilor britanici nu doar ca lider al unei țări mici, ci ca reprezentant al unui spațiu aflat pe linia de fractură dintre Rusia și Occident. Evocarea Unirii Republicii Moldova cu România nu a fost doar o mărturisire identitară, ci un semnal strategic transmis într-un moment de reașezare a raporturilor de putere în Europa.

În politică, semnalele contează adesea mai mult decât intențiile intime. Iar semnalul transmis este clar: statul Republica Moldova simte presiunea istoriei.

Lumea în care Republica Moldova a devenit posibilă se destramă

Așa cum scriam recent într-un articol pe Reunirea ( „Reașezarea sistemului internațional și Moldova: riscuri și oportunități” (Reunirea.com. 8 ianuarie a.c.) Republica Moldova este, prin însăși natura ei, un produs al unei ordini internaționale bazate pe reguli. Independența ei din 1991, recunoașterea frontierelor, statutul de neutralitate și existența ca stat suveran au fost posibile într-un sistem care, după Actul final de la Helsinki din 1975, privilegia inviolabilitatea frontierelor, nefolosirea forței și respectarea suveranității. Chiar și dezintegrarea Uniunii Sovietice a avut loc într-un cadru relativ pașnic tocmai pentru că aceste principii funcționau.

Astăzi, însă, această ordine se erodează rapid. Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a arătat că frontierele pot fi din nou modificate prin forță. Slăbirea mecanismelor multilaterale, revenirea sferelor de influență și competiția deschisă între marile puteri readuc politica de putere în centrul sistemului internațional. Într-o astfel de lume, statele mici nu mai sunt protejate de reguli, ci sunt evaluate după utilitatea lor strategică, adică în „meniul” Marilor puteri.

Republica Moldova, aflată între România și Ucraina, cu trupe ruse pe teritoriul său și cu un conflict „înghețat” în Transnistria, se găsește într-una dintre cele mai vulnerabile poziții posibile. Neutralitatea sa, consfințită constituțional în 1994, nu mai este o garanție de securitate, ci o ambiguitate periculoasă. Într-un sistem dominat de forță, zonele gri nu rămân neocupate. Ele sunt fie absorbite, fie tranzacționate.

De aceea, declarația Maiei Sandu despre Unire trebuie citită ca parte a acestei presiuni structurale. Ea exprimă, chiar și involuntar, intuiția că statul moldovean, în forma sa actuală, devine tot mai greu de apărat.

Declarația Maiei Sandu trebuie salutată!

Acuzațiile la adresa Maiei Sandu sunt numeroase, inclusiv din partea unioniștilor. Credem însă că declarația făcută nu trebuie criticată, ci valorificată. Pentru prima dată de la preluarea mandatului, președinta Republicii Moldova a spus explicit că ar vota pentru reunificare. Nu a vorbit despre „rădăcini comune”, „istorie comună” sau alte „sentimentalisme”, ci despre un act politic concret. Într-o țară în care tema Unirii a fost sistematic împinsă în afara agendei oficiale, aceasta este o breșă reală.

A respinge această declarație pe motiv că Maia Sandu a fost oscilantă în trecut ar însemna să ratăm o fereastră de oportunitate. Proiectele istorice nu se construiesc din puritate morală, ci din asumare de poziții, din presiune politică și din momente în care vechile paradigme încep să crape. Declarația trebuie salutată nu pentru că ar fi o garanție, ci pentru că poate fi transformată, prin presiune politică și coerență strategică, într-un punct de plecare.

Liderii adevărați își schimbă dogmele

Există o tentație frecventă în spațiul nostru mioritic de a confunda consecvența cu virtutea. În realitate, un politician care nu își modifică niciodată opiniile, indiferent de schimbarea contextului, nu este neapărat un om de principii, ci adesea un prizonier al propriilor clișee, dogme, viziuni. Istoria este plină de lideri care au schimbat direcția atunci când realitatea a impus-o. Și apoi să ne gândim la noi înșine, cei care ne-am născut în imperiul sovietic cum ne-am schimbat opiniile și la câte dogme sovietice am renunțat pe parcursul vieții!

Republica Moldova de astăzi nu mai este cea din 1991, 2016 sau chiar 2020. Războiul din Ucraina, SUA în perioada trumpismului și degradarea ordinii internaționale au transformat radical mediul de securitate. A reconsidera opțiunea Unirii în acest context nu este oportunism, ci adaptare strategică.

Maia Sandu poate fi criticată pentru ambiguitățile sale, dar nu pentru faptul că își reevaluează pozițiile într-o lume care se schimbă dramatic – dimpotrivă, incapacitatea de a face asta ar fi adevărata slăbiciune.

Problema referendumului: o iluzie juridică într-o lume a forței

Una dintre cele mai persistente ficțiuni ale discursului public din Republica Moldova când se discută despre Unire este aceea că aceasta trebuie să se facă în urma unui referendum.

Se uită însă că Basarabia nu a fost smulsă României în 1940 prin referendum. Atunci nu a existat consultare populară, dezbatere sau vot. A existat un ultimatum sovietic și o decizie impusă prin forță într-un context internațional favorabil agresorului. Ordinea juridică a fost sacrificată pe altarul geopoliticii.

Nici Unirea din 1918 nu a fost rezultatul unui plebiscit universal. A fost o decizie politică a Sfatului Țării, luată într-un moment de colaps imperial și vid de putere. Marile transformări istorice nu se fac prin sondaje și referendumuri în vremuri liniștite, ci prin decizii asumate în momente de criză.

A invoca astăzi referendumul ca unică sursă de legitimitate într-o lume în care regulile se prăbușesc înseamnă a confunda dreptul cu realitatea. Într-un context în care Rusia nu cere referendumuri când ocupă teritorii, iar marile puteri negociază frontiere în spatele ușilor închise, acest tip de purism juridic riscă să fie o formă de autoamăgire.

Se uită, de asemenea, că popoarele decid cu adevărat doar atunci când există într-un cadru de securitate stabil, când nu sunt presate de actori externi și nu trăiesc într-un spațiu disputat. Republica Moldova nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții. Ea are 12% din teritoriu ocupat de Rusia cu trupe ruse pe teritoriul său, un conflict separatist controlat din exterior, e dependentă energetic și economic, precum și o clasă politică modelată timp de decenii de Moscova. În aceste condiții, „voința poporului” este un câmp de luptă, nu o sursă pură de legitimitate. Alegerile, sondajele, referendumurile sunt toate permeabile la presiune, manipulare și intervenție.

Contradicția moldovenismului „european”

Critica la adresă Maiei Sandu (și a PAS în general) derivă și din faptul că ea încearcă să împace două lucruri structural incompatibile: evocarea Unirii ca opțiune legitimă și promovarea doctrinei „națiunii civice moldovenești”. Această doctrină este prezentată ca fiind modernă, europeană și incluzivă. În realitate, ea este o rescriere cosmetizată a vechiului moldovenism sovietic, adaptată limbajului Bruxelles-ului.

Ideea că ar exista o „națiune moldovenească” distinctă de națiunea română nu a apărut organic. Ea a fost creată de Imperiul Rus și apoi de Uniunea Sovietică ca instrument de separare geopolitică. Scopul nu era afirmarea unei identități autentice, ci ruperea Basarabiei de România și legitimarea unei frontiere impuse. Limba „moldovenească”, istoria „moldovenească”, statul „moldovenesc” au fost piese ale aceluiași mecanism: producerea unei identități politice alternative care să neutralizeze legătura cu România.

După 1991, această construcție nu a dispărut. Ea a fost reciclată. În locul moldovenismului sovietic brutal a apărut moldovenismul „civic”, „european”, „pluralist”. Dar miezul a rămas același: Republica Moldova este prezentată ca patria unei națiuni distincte de cea română, iar statul este ridicat la rang de finalitate istorică.

Această doctrină este incompatibilă cu orice proiect real de Unire. Nu poți construi reunificarea pe baza unei ideologii care spune, implicit, că nu există ce reuni. Dacă există o „națiune moldovenească” separată, atunci Unirea devine un act de anexare, nu de reunificare. Exact acest cadru conceptual a fost folosit timp de decenii pentru a delegitima unionismul și pentru a-l prezenta ca extremism.

Când Maia Sandu spune că ar vota pentru Unire, dar PAS continuă să promoveze „națiunea civică moldovenească”, apare o fractură logică profundă. Una dintre cele două poziții este falsă. Fie Unirea este o opțiune reală, ceea ce presupune recunoașterea faptului că populația majoritară aparține națiunii române, fie moldovenismul civic este fundamentul statului și atunci Unirea este doar o figură de stil.

Dacă Maia Sandu dorește să transforme declarația sa într-un proiect istoric, ea trebuie să aibă curajul să rupă cu acest construct ideologic. Nu poți pregăti societatea pentru reunificare în timp ce îi spui, zi de zi, că aparține unei alte națiuni și că statul moldovenesc este finalitatea ei istorică.

De la simbol la politică publică

Unirea nu trebuie privită ca un act identitar, de recuperare istorică sau ca un slogan electoral, ci ca un proiect de stat. Iar proiectele de stat se construiesc prin politici publice, prin instituții, prin legislație și prin planificare administrativă.

Dacă declarația Maiei Sandu nu este doar un exercițiu de imagine pentru presa occidentală, ea trebuie tradusă într-o strategie concretă. Primul nivel este cel educațional și cultural. Nu poți vorbi despre Unire într-o societate în care manualele, programele școlare și spațiul mediatic public continuă să promoveze o identitate moldovenistă ambiguă. Este nevoie de programe educaționale comune cu România, de curricule armonizate, de manuale de istorie care să reflecte adevărul științific și de politici culturale care să consolideze apartenența la spațiul românesc.

Al doilea nivel este cel legislativ și instituțional. Reunificarea nu poate avea loc între două sisteme juridice incompatibile. Armonizarea legislației, a administrației publice, a sistemului fiscal, a justiției și a politicilor sociale trebuie să înceapă cu mult înainte de orice act formal. Altfel, Unirea devine un șoc distructiv, nu un proces de integrare.

Al treilea nivel este cel strategic și diplomatic. Reunificarea nu este o afacere bilaterală simplă, ci un dosar european și euroatlantic. Ea trebuie pregătită prin coordonare cu Bucureștiul, prin integrare treptată în mecanismele UE și NATO și printr-o diplomație activă care să explice că Unirea nu subminează stabilitatea europeană, ci o consolidează. Acest efort nu poate fi unilateral; el presupune o implicare strategică la fel de serioasă din partea Bucureștiului.

În fine, există și nivelul economic și social. Statul român trebuie să fie pregătit să absoarbă și să integreze Republica Moldova: infrastructură, bugete, politici de coeziune, administrație. Fără această pregătire, proiectul rămâne vulnerabil.

A vorbi despre Unire fără a începe aceste procese înseamnă a o reduce la un gest simbolic. Iar simbolurile, în geopolitică, sunt utile doar dacă sunt susținute de structuri reale.

În concluzie, Maia Sandu se află într-un moment de răscruce istorică. Poate rămâne liderul unui stat mic, vulnerabil și prins într-o zonă gri geopolitică. Sau poate deveni liderul care a avut curajul să iasă din miturile comode și să așeze acest spațiu în cadrul său strategic și istoric firesc.

Declarația sa a deschis o ușă. Într-o lume care nu mai joacă după reguli, istoria nu va judeca nuanțele, ci dacă a avut voința să pășească prin ea.