Prostituția & frații Tate

Cred că orice discuție morală sau etică de factură religioasă despre legalizarea prostituției este sterilă atâta vreme cât se reduce la trupuri. Or, prostituția nu se reduce la trupuri, ci la ceea ce acestea produc: bani. Fluxuri de bani. Putere economică. Capacitate de a cumpăra tăcere, indulgență și, iată, chiar indulgență simbolic-religioasă. În clipa în care problema este mutată din registrul antropologic în cel financiar, devine limpede că nu vorbim despre „libertăți”, ci despre exploatare, iar nu despre morală, ci despre contabilizarea răului.

De aici pornește și confuzia noastră colectivă, autointitulată ortodoxă. Când donația în bani a unora ca frații Tate către un lăcaș de cult trezește fior, compasiune, înțelegere și chiar o formă de solidaritate soteriologică, suntem deja în plină derivă. Invocarea tâlharului mântuit de pe Cruce este, în acest context, simptomatică și profund abuzivă. Primul mântuit nu „a donat” nimic; nu a transferat bani, influență sau capital simbolic. A făcut un singur lucru: a recunoscut adevărul despre sine și despre Cel răstignit lângă el. Pocăința lui nu a fost monetizabilă, intrarea în Împărăție nefiind în funcție de barem. A fost radicală. Iar aceasta este o diferență de ordin ontologic, nu de nuanță pastorală.

În clipa în care banul – indiferent de proveniența lui – începe să funcționeze ca certificat de „bună-credință” spirituală, chiar de "ortodoxie", discursul moral devine caraghios. Nu poți poza în instanță moralizatoare când ai suspendat vizibil și repetat criteriul de discernământ, când ai închis ochii și ai deschis mâna. Nu poți vorbi despre virtute când ai redus-o la tranzacție. Nu poți invoca Evanghelia în timp ce neutralizezi tocmai miezul ei: ruptura de păcat, nu compensarea lui.

În aceste condiții, orice ieșire publică cu pieptul indignării deschis la primii patru nasturi are miză zero. Ba chiar mai puțin decât zero: devine ridicolă. Singurul nivel onest de discuție care mai rămâne frecventabil este cel strict pragmatic: recunoașterea faptului că miza reală nu este moralitatea, ci cine încasează banii. Statul sau alții. Orice altceva este fum teologic, impostură simbolică și o nouă formă de spălare – nu doar a banilor, ci mai ales a conștiințelor.

Doxa!