"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Formulat abrupt, drama omului postmodern nu este că a rămas fără zei, ci că s-a trezit cu prea mulți. După ce a relativizat adevărul, a suspectat autoritatea și a redus fidelitatea la o formă de îngustime, omul contemporan nu a ajuns mai liber, ci mai fragmentat. A ieșit, aparent, de sub exigența Unului pentru a intra, în realitate, sub tirania multiplului. Nu se mai închină explicit lui Baal sau Astartei, dar slujește succesului, imaginii, corpului, familiei reduse la resursă și "înveșnicire" biologică, tribului ideologic, pieței, tehnologiei, vizibilității. Politeismul nu s-a întors așadar mitologic, ci funcțional. Tocmai aici monoteismul biblic își arată măreția antropologică: nu simplifică lumea până la sărăcire, ci o unifică împotriva împrăștierii. Jan Assmann a surprins limpede această ruptură prin ceea ce el numește, chiar dacă luând partea egiptenilor, "distincția mozaică" (mosaische Unterscheidung), adică apariția unei separări radicale între adevărat și fals în materie religioasă. Pe scurt, un singur Dumnezeu nu înseamnă mai puțină realitate, ci mai puțină schizoidie spirituală.
În acest cadru trebuie auzit și înțeles cuvântul Domnului relatat de Marcu: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine (ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν), să-și ia crucea (ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ) și să-Mi urmeze Mie (ἀκολουθείτω μοι)”. A te lepăda de tine nu înseamnă a-ți distruge persoana, ci a detrona eul care se vrea centru absolut, nemilos. Nu este, cvasi-kantian vorbind, anularea subiectului, ci izbăvirea lui din propria uzurpare. Iar „să-și ia crucea” nu înseamnă, mai departe, nici admirație pentru suferință, nici retorică a sacrificiului, nici colecție de poveri, nici apucături suicidale. Crucea este fidelitatea concretă, personală și, da, costisitoare. De aceea, omul consecvent nu este omul care poartă multe, ci omul care știe ce poartă. Or, revenind la început, una dintre bolile epocii este tocmai înmulțirea falselor cruci: crucea succesului, a relevanței publice, a activismului permanent, a reacției la orice, a performanței, a imaginii de sine etc. Nu spun nimic nou afirmând că această acumulare nu produce martiri, ci epave funcționale. Nu duce la răstignire mântuitoare, ci la pulverizare lăuntrică. Un melting pot cognitiv-emoțional în răspăr cu deliciosul ghiveci călugăresc.
*
Trebuie făcută însă o distincție decisivă: rezistența creștină nu este tot una cu fixismul măcar și pentru că fidelitatea nu înseamnă îngustare fanatică, după cum nici monoteismul nu înseamnă monocauzalitate psihologică. Dimpotrivă: tocmai pentru că Dumnezeul unic este Domnul întregii realități, fidelitatea față de El nu produce minți înguste, ci conștiințe ordonate, deschise. Omul credincios nu ajunge robul unei singure obsesii, ci doar se îndatorează salvator unui singur centru. Concret, el poate iubi familia fără să o idolatrizeze, poate sluji cetatea fără să transforme politica în religie, poate avea spirit critic fără să cadă în demolare permanentă. A rezista nu înseamnă în acești termeni a face din fiecare subiect o bătălie finală, ci a nu te lăsa dezintegrat de pluralitatea tiranică a falselor urgențe. A rezista, rămân la această formulă, înseamnă a deosebi între ceea ce este esențial și ceea ce este conjunctural, între cruce și balast, între mărturisire și nevroză polemică.
De aceea, la urma urmelor, experiența lui Moise și a poporului său prin pustie rămâne paradigmatică. Israelul ieșit din Egipt nu iese automat și din idolatrie precum gonirea din funcții a Ceaușeștilor nu a fost/este același lucru cu adevărata cădere a comunismului. Se știe însă: eliberarea politică nu produce de la sine maturitate spirituală. Când Moise urcă spre întâlnirea cu Dumnezeu, pe Muntele Sinai, jos începe destrăbălarea, petrecerea electorală. Vițelul de aur nu este de aceea doar un episod cultic, ci simptomul unei patologii sufletești: incapacitatea de a rămâne credincios invizibilului, pofta irepresibilă după un substitut tangibil, nevoia de zei mai ușor de gestionat. De aceea, spre uimirea unui cititor de azi, profeții, precum Osea, vor descrie idolatria în termeni nupțiali: nu ca simplă eroare doctrinară, ci ca adulter repetat, ca preacurvie sufletească. Revenind la Assmann, el leagă la rândul lui „distincția mozaică” de logica fidelității exclusive, nu a amestecului religios.
*
Continuând linia, aici se vede cât de actuală este, împlinind Vechiul Testament, Evanghelia: omul de azi nu mai aleargă spre idolii antici, dar se prostituează lăuntric între loialități multiple, între dependențe simbolice, între zei prezentabili social. Când nu mai poate rămâne credincios unui singur adevăr, ajunge să cocheteze cu mai multe minciuni. Când nu mai poate iubi exclusiv, ajunge să se împrăștie în atașamente inferioare. De aceea, întrebarea lui Hristos — „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă (κερδῆσαι τὸν κόσμον ὅλον), dacă-și pierde sufletul său (ζημιωθῆναι τὴν ψυχὴν αὐτοῦ)?” — trebuie auzită inclusiv social-teologic și psihologic deopotrivă. „Lumea întreagă” poate însemna astăzi audiență, prestigiu, influență, securitate, imagine, succes, acceptabilitate publică. Toate acestea pot fi câștigate. Și tocmai astfel sufletul (ψυχή) poate fi pierdut. Nu ca o piesă interioară desprinsă din cauza trepidațiilor de restul, ci ca viață personală întreagă, ca miez viu al omului înaintea lui Dumnezeu.
În acest context, rușinea de cruce devine unul dintre cele mai sigure criterii ale omului contemporan. În primele secole, când Biserica trăia sub persecuții, a nu te rușina de Hristosul răstignit însemna a nu ceda în fața aparenței publice a eșecului. Cum să mărturisești drept Domn pe Cineva executat infamant? Tocmai de aceea, Tradiția insistă nu pe cosmetizarea crucii, ci pe asumarea ei: Iustin Martirul și Filosoful apără credința în Hristos cel răstignit, Tertullian spune despre creștini că nu se rușinează, iar Chiril al Ierusalimului formulează direct îndemnul de a nu ne rușina de Crucea lui Hristos. Astăzi presiunea nu mai este atât sângeroasă, cât dizolvantă: nu ți se cere neapărat să-L negi pe Hristos, ci să nu-L afirmi decisiv; să-L păstrezi cultural, dar nu normativ; identitar, dar nu existențial; ceremonial, dar nu criterial. Aici începe rușinea de cruce: când nu ne mai este rușine de minciună, de oportunism, de preacurvia sufletească a loialităților multiple, ci ne este rușine de fidelitatea care costă, de adevărul care nu poate fi negociat și de Dumnezeu atunci când El nu vine împodobit cu succes, ci răstignit. Cine se rușinează de cruce se rușinează, în fond, de forma neornamentală a adevărului.
De aceea, omul capabil să rămână consecvent astăzi este omul unificat fără a fi simplificat. Își iubește familia, dar nu o face idol. Își asumă cetatea, dar nu transformă politica în soteriologie. Își practică profesia, dar nu își îngroapă sufletul în carieră. Este atent la lume, dar nu se lasă posedat de fiecare val de indignare, iar în epoca fake news-urilor cotidiene una dintre formele concrete ale purtării crucii este și asceza noetică: să nu crezi instantaneu, să nu reacționezi compulsiv, să nu distribui minciuna, să nu devii instrumentul manipulării. Cine nu mai poate discerne adevărul ajunge foarte repede să slujească inconștient altor zei, să fie precurvar fără să treacă alte praguri.
*
În cele din urmă, rămânem datori cu un răspuns la întrebarea: câte cruci putem purta pentru a mai avea șansa unei singure și salutare învieri? Sună, precum începutul, brutal, sever și limpede în același timp: numai una, dacă este cu adevărat a noastră în Hristos. Restul "crucilor" sunt, de cele mai multe ori, adaosuri ale orgoliului, fricii, conformismului sau dispersiei, lozinci, steaguri fluturate. În fond, nici nu trebuie să fii religios sau suficient de catehizat ca să realizezi că nu suntem chemați să murim de o mie de ori pentru orice. Omul consecvent nu este astfel cel care se împrăștie nobil în toate direcțiile, ci cel care, refuzând preacurvia spirituală a epocii, politeismul, rămâne întreg, monogam și monoteist înaintea singurului Dumnezeu: deschis, senin, urcând spre Crucea în care se adună toate cruciulițele nădejdii și ale mărturiei unei vieți, lucrându-și nespectaculos mântuirea, așteptând Învierea.
Doxa!
