"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Mircea Eliade cosemna, în „Fragments d'un Journal“, o serie de mărturii referitoare la modul în care a fost ucis, la Sighet, stâlcit în bătaie de un gardian acefal, istoricul Gheorghe Brătianu, totodată avertizând cu privire la falsitatea versiunii lansate de administrația penitenciarului și de Securitate – anume că Gheorghe Brătianu s-ar fi sinucis, tăindu-și venele. Nimic mai fals. Istoricul a murit în urma bătăilor administrate.
Iată fragmentele în care Eliade făcea trimitere la tenebrosul episod amintit:
"Se afla la regim celular. Din noiembrie 1952 până la 23 aprilie 1953 nimeni nu l-a văzut. S-a crezut chiar că murise. Apoi, de Sf. Gheorghe, câţiva deţinuţi l-au văzut în curtea închisorii, încovoiat, mergând cu mare greutate, cu gardianul după el. Printre cei închişi se aflau şi câţiva episcopi uniţi. De la fereastra lor i-au făcut un semn cu mâna şi l-au binecuvântat. Gh. Brătianu i-a privit, dar lăsa impresia că nu-i vede. Nici o reacţie. A doua zi a fost din nou condus în curte. Scena s-a repetat. Gh. Brătianu ridica ochii spre fereastra lor, surâdea de data aceasta, episcopii surâdeau şi ei şi iar îl binecuvântau. Gardianul l-a întrebat pentru ce a ridicat ochii şi ce-a văzut.
–N-am ridicat ochii şi n-am văzut pe nimeni, a răspuns.
Gardianul a început atunci să-l lovească în cap. Din curte şi până la etajul său n-a încetat să-l bată. Dar ajuns în celulă, gardianul a fost cuprins de panică şi deţinuţii l-au auzit coborând scările precipitat. Bolnav, sleit de puteri, Gh. B. avusese, pesemne, în celulă o hemoragie internă şi pe gardian l-a apucat frica. S-a dus repede după un doctor sau un superior. Pe scări, se auzeau zgomote de bocanci. Puţin după aceea au coborât. Gh. Brătianu probabil agoniza. Nu mai putea fi salvat. În acea zi, gardianul deschidea vizeta celulei lui Gh. B. din cinci în cinci minute. Voia să ştie dacă mai trăieşte. Noaptea, pe la 10-11, gardianul a coborât repede scările pentru a-şi avertiza superiorii. În celulele vecine oamenii au înţeles. Gheorghe Brătianu murise.
Era însă prea târziu pentru a-l scoate din celulă şi a-l îngropa. Asta s-a întâmplat cu 24 de ore mai târziu. Persoana care a povestit doamnei Brătianu se afla cu alţi 5-6 deţinuţi într-una din celulele vecine. A doua zi, ca de obicei, unul dintre gardieni a venit să facă apelul. Părea beat, zăpăcit. A rămas buimac câteva minute înainte de a se hotărî să facă apelul. S-a dus la celula lui Gh. B. şi a ieşit cu un mic borcan de marmeladă.
– Pomană, a spus el lăsându-le borcanul.
Am regretat că Părintele plecase. Mă gândeam: privatio boni... Şi mă mai gândeam la ceva: la Paris se spunea că Gh. Brătianu s-a sinucis tăindu-şi venele cu o bucată de metal pe care o ascuţise luni de zile. Versiunea aceasta fusese deci inventată. Foarte abili, responsabilii închisorii lansaseră un zvon credibil deoarece se potrivea cu voinţa, răbdarea şi eroismul victimei“.
