Cultura dialogului în Biserică ar putea funcționa

- dacă referința la modelul evanghelic și traducerea lui patristică ulterioară ar lua în calcul mutațiile petrecute de pildă în deceniile comunismului și apoi în cele trei de după; cu alte cuvinte, dacă punctul de plecare ar fi realist, nu tembel-parșiv "ideal", adică "originar", pe formula, da, ce, Apostolii au avut un purtător de cuvânt?; by the way au avut: Sfântul Apostol Petru;

- dacă am recunoaște, tot în duh realist, telogic așadar, nu ideologic-compulsiv, că darurile sunt împărțite și că acest lucru este cât se poate de bun atâta vreme cât toate duc la origine, la Dăruitor; concret, așa cum niciunui slujitor teafăr nu îi trece prin minte și nu este posedat de certitudinea de a fi marele și unicul duhovnic, administrator, predicator, constructor de poduri ale înțelegerii între religii, culturi și popoare, tot astfel lucrarea Bisericii lui Hristos nu a fost încredințată unuia singur, ci de la început unui grup de 12 lărgit apoi de ucenici, de ucenicii acestora etc.;

- dacă am respecta, în consecință, nu doar darul generic, ci inclusiv munca fiecăruia în parte, în dreptul priceperii și rolului său, fără să dăm peste mâini, să contestăm isteric sau să scoatem din minți și pe cel mai liniștit om al planatei care a avut ghinionul să se intersecteze cu perfecțiunea pe două picioare; cu alte cuvinte, nu să ne folosim unii de alții, ci să ne ajutăm unii pe alții pentru a fi în slujba Adevărului revelat;

- dacă am avea spații, momente și soroace ale dialogului; de la cateheza bazată, precum la originile ei istorice, pe întrebare și răspuns, la conferințele "pe bune" (iată o explicație plauzibilă a succesului acestui gen), de la scriitura teologică vie la consfătuirile reale din care ieși cu alte opinii decât ai intrat; pe scurt, dacă am face uz de tocita comunicare pe seama insuficienței sau deficienței căreia se pun, cum știm, crizele de mai tot felul, de la cele politice la, iată, cele privind comunitatea de credință;

- dacă am cultiva o libertate responsabilă a opiniei argumentate, capabile să facă diferența între persoană și ideea exprimată de aceasta, temerară acolo unde este cazul și dubitativă tot acolo unde se impune; mai direct spus, folosirea discontinuă a spiritului critic, activat doar în funcție de o listă redusă de alerte - ex. pe tema "înțepării", dar mai deloc pe cea a putinismului eclesial (știu, sunteți sătui, dar și Dumnezeu este "sătul" de năzdrăvăniile noastre!) -, face posibilă trista constatare, inclusiv demoscopică, a unui organism tip fagure cu vizibile tendințe sinucigașe;

- dacă am tăcea, din respect, iar nu din viclenie sau orice altceva (puneți ce vreți: "imparțialitate", carierism, oportunism, pupincurism și alte curente moral-estetice), dar am vorbi când se cere asta; fără această blândețe fermă, dăm fie semnale de lașitate incompatibilă cu orice proiect important, fie de virilitate lipsită de nuanțe, otova ("așa vrea mușchii mei!").

Ar fi mai multe de spus și probabil mai pe șleau. Rețineți, dacă doriți, un singur gând: comunitate a mărturiei și a anamnezei, Biserica nu poate fugi de cruce. Că ne place sau nu, orice am zice, am gândi sau am face se află în centrul întâlnirii dintre orizontală și verticală. Bucuriile dor și durerile ne mângâie. Fără această întemeiere, țâșnim, impetuoși, explodând în aer sau, temători, ne fâsâim la sol.

Doxa!