Geopolitica necuratului (Ortodoxia post-canonică)

Așadar, să recapitulăm: la nivel local, în Republica Moldova, Mitropolia Moldovei (Moscova) și Mitropolia Basarabiei (București) nu sunt în comuniune, dovadă caterisirile reciproce ale clericilor care trec de la o jurisdicție la alta. În schimb, la nivel pan-ortodox, Moscova este în comuniune cu Bucureștiul – și invers. Rezultatul? O situație paradoxală în care, practic, comuniunea există și nu există deopotrivă, iar rigoarea canonică este înlocuită de o iconomie practică ambiguă, mai ușor de tolerat probabil la firul ierbii, dar imposibil de justificat teologic. Să recunoaștem: this is genuinely something special! Evitând să fim principiali, preferăm absurdul digerabil contradicțiilor zilnice, în locul unei clarități percepute drept rece, intelectualistă, „neduhovnicească”.

Absurdul nu este însă o specialitate exclusivă pe Bâc, ci și pe Bosfor. La București, în octombrie 2025, la sfințirea totală a mozaicului parțial de la CN, Patriarhul Ecumenic i-a pomenit deopotrivă pe Kiril al Moscovei și pe Epifanie al Kievului, deși aceștia nu sunt în comuniune între ei. Noi, la rândul nostru, nu recunoaștem autocefalia ucraineană, deși am recunoscut-o pe cea macedoneană într-un mod care a iritat Constantinopolul, Biserica-mamă, singura îndrituită tradițional să acorde autocefaliile. Adică suntem în comuniune cu agresorul rus, dar nu și cu victima. Până să vorbim, așadar, despre post-creștinismul occidental, ne vedem obligați să vorbim despre o Ortodoxie deja post-canonică, modelată de compromisuri istorice și de diplomații liturgice.

Privind însă concret spre Republica Moldova, trăim în prezent o rară aliniere de astre: putere politică legitimă, inclusiv grație stopării strategiei manipulatorii care a dus la București la anularea alegerilor, majoritate parlamentară stabilă, parcurs european, fonduri și suport administrativ. Iar la nivel bisericesc? Pauză. Andropauză. Timp de două decenii am invocat lipsa recunoașterii juridice drept scuză; astăzi, când cadrul există, inerția persistă. Ce așteptăm? Schimbări biologice la vârf, altele decât cele care fac să tremure mâna și creierul? Are vlădicul Veniamin, în ambiția lui, instrumentele pentru un salt real, calitativ? Mizăm totuși pe experiența pastorală a vlădicului Nectarie sau există și alte resurse nevăzute, chiar nebănuite? Întrebările sunt incomode, dar inevitabile după decenii de oboseală istorică și de încremenire în proiect.

Fereastra geopolitică actuală nu va rămâne, cum este ușor de anticipat, mult timp deschisă. După înghețarea sau încheierea conflictului ruso-ucrainean, nici Moscova și nici Kievul nu vor privi cu entuziasm cauza românească din Republica Moldova: unii ne vor reproșa sprijinul politic acordat Ucrainei, ceilalți reținerea bisericească, nerecunoașterea autocefaliei ucrainiene în plin război hibrid. În acest context, realitățile din Republica Moldova trebuie construite acum, începând de mâine, integrate social și cultural, astfel încât să nu mai poată fi ușor demontate, făcute reversibile.

Cu alte cuvinte, viitorul apropiat cere un alt duh eclesial: deschidere către laicat și către cei care, din lipsă de alternative, au mers spre evlavia rusă; investiție serioasă în educație, de la cea teologică la cea civică; implicare subsidiară în politicile sociale și medicale ale statului. Nu doar strategie administrativă, ci o reconfigurare a ethosului pastoral. Altfel, în splendida noastră izolare, istoria își va croi drumul propriu, mai mult sau mai puțin strălucit, iar noi nu vom face decât să medităm și să oftăm încă alte secole.

Maladeț!