Lăcuste & miere (predica pe scurt)

Dacă Botezul Domnului “pică” în timpul săptămânii, precum anul acesta, adică luni, avem în fața noastră un triptic de pericope: una în Duminica dinaintea Botezului (mâine), alta în ziua praznicului și o alta în Duminica după Botez, zi de prăznuire a Înaintemergătorului și Botezătorului însuși. Mesajele lor sunt mai mult decât sugestive: cea dinainte este dedicată manierei în care Ioan boteza cu apă (Marcu 1, 1-8), a doua în care se relatează coborârea Duhului Sfânt la Iordan deasupra Fiului în ambianța sonoră a glasului lui Dumnezeu-Tatăl (Matei 3, 13-17), iar a treia ne informează despre începutul misiunii publice a Mântuitorului la vârsta, cum știm, de treizeci de ani (Matei 4, 12-17). Pentru moment, să ne oprim asupra celei dintâi.

În vreme ce Matei își începe Evanghelia cu arborele genealogic al Domului, Luca prin nararea Nașterii, iar Ioan, tot cum știm, cu începutul începutului – “Întru’nceput era Cuvântul” –, Marcu debutează așa zicând în trombă: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris de proroci: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, care va pregăti calea Ta.” Cu alte cuvinte, sărind peste scena venirii pe lume, descrisă amănunțit de Matei și de Luca, Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, deloc întâmplător simbolizat iconografic printr-un leu care amintea de strigătul ioaneic în pustie, instituie capătul dinspre lume și istorie al conținutului Veștii celei Bune în clipa pre-baptismală, în pregătirea pentru trecerea de la apa curățitoare la apa (și Duhul) înnoitoare, transfiguratoare. Reținem că Ioan este omologat din prima cu un înger, motiv pentru care, tot în iconografie, este pictat cu aripi asemeni arhanghelilor și celorlalte puteri cerești fără de trup. Mai departe, același Marcu: “Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!”Remarcăm faptul că a striga în pustie are aici un sens strict geografic, departe de conotația negativă a efortului zadarnic, la limită absurd, primită între timp. Bine, dar despre ce fel de “botez”, cu ghilimelele de rigoare, opera Ioan? Pentru a vorbi în termenii compoziției teatrului antic, ce prolog se derula aici, ce anume se anunța, la ce să ne fi așteptat?

Marcu este cât se poate de precis: “loan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Și ieșeau la el tot ținutul Iudeei și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.” Altfel spus, asemeni băilor ritualice din mai multe tradiții religioase orientale, până în ziua de azi, chemarea lui Ioan avea un grad redus, că să spun astfel, de eficiență, de percuție harismatică, fapt subliniat de faptul că Botezul deplin avea să urmeze: “Și propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” La urma urmelor, la asta se referă supranumele de Înaintemergător, desigur, fără motocicletă… Sintetizând, botezul ioaneic era doar oglinda inversă a Botezului trinitar, motiv pentru care Biserica Ortodoxă îl recunoaște altora, neortodocși, doar dacă este făcut în numele Sfintei Treimi, adică nu este o “bălăceală”, oricât de emoționantă, de motivantă (de azi, jur, nu mai beau!). În fine, mai reținem și cele câteva detalii despre figura lui Ioan ca prezență istorică: “Iar loan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică.” Că părul de cămilă este aspru, asta se știe, dar ce ne intrigă este alimentația: Sfântul și Prorocul nu era un simplu vegan, ci un raw vegan în toată regula, mâncând “lăcuste și miere” (ακρίδας καί μέλι), adică fiind, pe mintea conspiraționiștilor noștri, un aliat al... Ursulei von der Leyen. In diesem Sinne,

Sus să avem inimile!