Înălțarea Sfintei Cruci (istoria de după istorie)

Înălțarea Sfintei Cruci este mai ales o esențializare de direcție. Din noianul, încrengătura, labirintul, șerpuiala și amalgamul, din falsa pace molcomă, călduță, în care nimeni nu este chiar atât de rău, că doar oamenii suntem, Crucea ne arată, doar aparent simplu, că totul, dar chiar totul, se joacă în jurul unei bune sau ratate întâlniri a orizontalei cu verticala.

Nu doar deștepții, reali sau închipuiți, și nici doar proștii, luați așa sau hărăziți astfel, nici măcar indiferenții sau închipuiții, nici pretinșii superiori și nici evazioniștii clipei, nici falșii isihaști și nici combatanții dependenți de baricade - toată lumea, în grade diferite, complică viața, frecvent până la scârba de ea.

Or, dincolo de omiletica anostă care face din Sfânta Cruce "armă", "scăpare", "victorie" și altele asemenea adunate succesiv, precum într-un mâl nedrenat de secole, nu pot acoperi sensul prim și ultim al acesteia: indicator de drum, punct de decizie, loc de răsuflat, răstimp de cugetat, împăcare cu ce a fost și pregătire pentru ce va fi.

Sfânta Cruce nu este nici măcar simbolul Bisericii învingătoare, precum momentul istoric în care a fost recuperată și "afișată", ci testamentul scrijelit în văzduh al Celui care a fost pironit pe ea. De aceea adevărata ei înălțare nu înseamnă exultare, ci capăt și început de maturizare.

Cu Sfânta Cruce nu defilăm, nu o proptim moral pe gardurile șubrede ale altor conștiințe, nu o ridicăm la mitinguri și nici nu o returnăm apoi la magazia propagandei care pretinde că este de partea bună. În cel mai fericit caz, la propriu, Sfânta Cruce, pusă la mormânt, va "defila" cu noi în Împărăția lui Dumnezeu.

Liturgic-instituțional, faptul de a avea "stavrofori/oare", de a pune semnul Crucii pe fesul mitropolitan sau de a o oferi drept distincție - am și eu câteva, este adevărat! - înseamnă, în profunzime, că ea nu este suficient de vizibilă în viața celor în cauză, că, în absența ei adâncă, "revine" la suprafață, trăgând un semnal sau de mânecă.

În fine, revenind de unde am plecat: Sfânta Cruce este așadar azimut, pricină și destinație a mișcării, nu ceva fix, împlântat precum un țăruș care delimitează o proprietate. În toată lipsa ei de zorzoane, esențializată, ea este principala interogație inclusiv etică pe care ne-a adresează neîncetat Răstignitul, chiar și azi:

cât mai avem de gând și starea de suflet, împietrită, să complicăm prostește viața proprie și a altora? cum de nu reușim, după îndemnul Lui, să separăm grâul de neghină, războiul de pace, bunul comun de corupție, credința de credulitate, identitatea colectivă de isteria post-cognitivă, entuziasmul ziditor de elanul sinucigaș? cât mai rătăcim prin valahala?

CRUX!