Rostul înalt al Bisericii lui Hristos (predica pe scurt)

nu stă în satisfacerea, în confirmarea sau gâdilarea amorului propriu, în încurajarea complice și în scuza pretins adâncă, insondabilă, cum nu se regăsește nici în tăcerea în fața nedreptății sau a crimei, a abuzului de orice fel sau a necinstirii în toate modurile a chipului lui Dumnezeu din om, oricare, oricând și oriunde ar fi trăit, trăiește sau va trăi acesta. Actul suprem de iubire și compasiune consumat cu Întruparea, întărit prin Moarte și Înviere, este esențial incompatibil cu jumătățile, sferturile sau cu absențele măsurii. Odată slobozită în lume Evanghelia, nimeni nu mai are scuze: ești sau nu cu Hristos, dar nu în termeni de prieten sau dușman, de casnic sau străin, de sfânt sau păcătos, ci de pelerin sau încremenit, de căutător sau automulțumit, de suferind sau nesimțit.

Acesta este sensul nemijlocit al „căldicelului”: cum să fii parțial just și parțial, variabil chiar, nedrept, sau cum să te arăți empatic dar să cultivi în același timp cinismul, să proclami idealul și să poleiești pragmatismul, să ai biletul către Împărăție și să amâni cu toate instrumentele decolarea? Nu, nu este vorba să te situezi, conștient sau nu, la extreme, să pretinzi excelențe improbabile sau să bruschezi propria maturizare, ci să te dedici năzuinței plenare în lumina căreia scăderile vor putea fi tot atâtea șanse de ridicare, în care suma slăbiciunilor îți vor da, miraculos, o mare și invincibilă putere. Ești în raport cu tine asemeni lui Hristos în raport cu umanitate: pe cât de profund legat, pe atât de încă netotal, abia Judecata, oricum am traduce-o, marcând capătul pe care tu și alții frecvent nici nu îl vedeți sau, frecvent, de a cărui existență uitați. Aceasta este, mai departe, să fii pe o minte cu Hristos.

Așadar, rostul înalt al Bisericii lui Hristos, simplu formulat, este indicarea țelului evanghelic, a mijloacelor sacramentale și a exemplelor date de sfinți în plin șantier. De aceea, empatia hristică și în consecință a Bisericii Sale nu este același lucru cu confundarea, cu fuziunea, cu contopirea, idealul funcționând ca alteritate, de unde și necesitatea iubirii, a celei care face din mai mulți diferiți un întreg, o comuniune, o familie. Or, alteritatea în raport cu ceea ce ne este deja intim înseamnă că suntem vizitați frecvent de disconfort, că ne este pusă oglinda în față, că suntem sau/și ne simțim, uneori violent, impostori, nevrednici, cârpe. Cum însă slăbiciunea noastră este la rândul ei o alteritate negativă, a păcatului venit prin ispitirea vrăjmașului, o stricare a firii, Biserica ne întărește să continuăm drumul, să recuperăm înălțimea de zbor, redându-ne pe noi nouă înșine și astfel Celui care ne-a făcut și înzestrat cu libertate. Revenim acasă.

În vreme ce statul social prost sau de-a dreptul ticălos croit va asista pe cei slabi, dar nu îi va ajuta mereu să se emancipeze, ci le va finanța propriul faliment, lipsa de curaj și epuizarea determinării, Biserica este alături pentru a ne aduce aminte – funcția anamnetică crucială – că avem o chemare mai frumoasă, nobilă, unică. Iar această pedagogie a memoriei înseamnă, revenind la punctul de plecare, inclusiv asprime, cuvinte fără echivoc, limpezime de diamant. Într-un cuvânt: asceza, cu tot cu traducerile ei etice. Liniștea pe care o căutăm, de care avem nevoie și pe care o primim la Biserică, în sens larg și parohial deopotrivă, nu este, în fine, o stare de afundare între pernele confortului, ci de reconfortare scurtă, pe marginea traseului, asemeni cicliștilor în toiul cursei, neadormind, ci trezind conștiința, și nici provocând inundații emoționale, ci chemând rațiunea la lucrarea ei genuin mântuitoare, libertatea ontologică neputând fi asumată fără cuget pe măsură.

Sus să avem inimile!