Rezumat

Nu este o noutate reductibilă la emergența tehnologică, la rețelele de zisă și uneori reală socializare, faptul că Biserica lui Hristos nu și-a definit, de la început, deja în colegiul apostolic, unitatea prin monolitism ideologic, ci a cultivat libertatea dogmatică. Da, aceasta este paradoxală, de neînțeles pentru omul modern, majoritatea crezând că dogma este tot una cu dogmatismul. Or, așa cum celebrarea liturgică nu este ritualism, ci ritual, cum trăirea religioasă nu este tot una cu psihologismele la modă, cum nici predica un exemplu de retorică lemnoasă, Sfântul Duh a suflat și suflă în continuare fix unde și cum dorește, fiind asimilat în funcție de vârsta spirituală și intelectuală a fiecăruia. 

Cert este un fapt: și de acum înainte, Biserica nu poate fi redusă la garnizoana credinței, nici ierarhia la oligarhie și nici dezacordurile la erezii. 

Avem în continuare nevoie de o etică, de un ethos al dialogului constructiv, incomod pentru cei care văd în încremenire dovada, iluzorie în fapt, a "dreptății" lor frecvent și inevitabil abuzive. Acest adevăr se verifică între timp nu doar în structurile clericale, ci inclusiv în diversele forme de asistență socială, de filantropie sau angajament public al laicilor. 

Motive așadar suficiente să ne punem problema unei etici mai largi a dezacordului, a unor mecanisme de dezamorsare a tensiunilor și neînțelegerilor nu prin cedare, prezentată drept “ascultare” sau “smerenie”, ci prin întoarcerea la definiția credinței creștine drept firea omului.

Doxa!