Steaua sus răsare, pentru fiecare!

În copilărie am prins iernile adevărate, care veneau în tihnă sau în vâltoare peste Valea Cogâlnicului, aducând cu ele ninsori îndesate și fulguiri din basme, vifornițe șfichiuitoare și înghețuri-bocnă, drumuri înzăpezite cât gardul și case întroienite până la ferestre sau streșini. Uneori, nămeții prin care făceam cărarea din ușa casei spre poarta de la drum, aveau înălțimea copiilor sau chiar a părinților. Când începeau ninsorile mari, care puteau să țină și două zile, vedeam de la o oră la alta, cum o plapumă albă, puhavă și uriașă acoperea satul așezat între două dealuri lungi și o câmpie netedă-netedă, prin care șerpuia Cogâlnicul. Priveliștea îmi părea fabuloasă și mă vrăjea, iar când am descoperit într-o carte pentru copii mai multe peisaje de iarnă, desenate și împrăștiate printre versurile: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!/ Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară” – credeam că poetul Vasile Alecsandri s-a născut la noi în sat, în Abaclia.

Săniușul aducea strălucirea copilăriei adevărate; chiuitul, țipetele și bucuria cetelor de băiețandri și fetișcane (mulți dintre ei frate și soră) umpleau atmosfera și întinderile satului de viață, voioșie și bună dispoziție. Pârtia cea mai grozavă se afla „La Rupturi”, o pantă lungă de peste o jumătate de km și destul de abruptă. Doar cei mai mari și antrenați, cu sănii sigure, făcute la fierarul Lambu, aveau dreptul de a „zbura” din vârful dealului până în vale. Viteza era nebună și, doamne ferește!, să se bage cineva pe pârtie, când săniile goneau bezmetic una după alta, la intervalele stabilite de „căpitanul” de pe culme, care dădea semnalul de plecare și dirija alaiul pentru a evita ciocnirile sau accidentele grave. Ziua săniușului nu se încheia până frații mai mari nu îi luai pe cei mai mici pe săniile zburătoare, învățându-i cum să mânuiască „bolidul” și să mențină viteza, fără să se rostogolească sau să iasă de pe pârtie. Iar la urmă, de la poalele dealului și până la șosea, o distanță de câteva sute de metri, fetele îmbujorate se înghesuiau pe sănii, iar băieții o făceau pe caii năzdrăvani și le duceau în hohote vesele până la drum, de unde fiecare o lua spre casă.

Oricât de așteptate erau sărbătorile de iarnă, toți copiii se rugau să vină mai întâi ninsorile și gerurile, gospodarii să înhame caii la săniile cu bouri și tălpi late de lemn, să împodobească trăsura fără roți cu covorașe colorate sau țoluri vărgate și să pornească prin sat, să bătătorească omătul, să facă primele cărări și drumuri prin stratul gros de zăpadă. Clinchetul de zurgălăi, se auzea de la distanță, încălzea văzduhul rece și împrăștia un mesaj tainic, de veste bună. Deși înainte de vacanța școlară (30 decembrie – 10 ianuarie) eram avertizați la careu sau în clasă, să nu participăm la „manifestări religioase”, autoritățile locale nu ne vânau de pe drumuri, dacă umblam cu Colinda, Semănatul sau Plugușorul. Singurul ritual interzis fățiș, care supăra partidul și comuniștii din sat, era mersul cu „Steaua” pe ulițe sau în locurile publice, unde se aduna multă lume. De aceea rânduiala „cu Steaua” decurgea înăuntrul gospodăriei sau în „Casa Mare”, iar deplasarea la rude, cunoscuți și vecini se făcea mai mult noaptea decât ziua. Nu am știre, unde tăinuiau bunicii materni „Steaua”, dar când o aduceau de Crăciun, îmi răpeau ochii de strălucire și frumusețe. Purta în centrul ei icoana cu „Maica Domnului”, care lumina încăperea îngustă și chipurile de arhangheli ale buneilor și mătușilor îmbrăcate în rochii negre. Urmau colindele cântate de maturi, fără să înțeleg sensul cuvintelor „valerom” sau „Viflaim” dar, împreună cu frații și verișorii o dădeam tare, când se repetau versurile și refrenul cu „flori de măr” și „linu-i lin”. La rând veneau colindele, care le știau și maturii, și copiii: „Trei păstori”, „Steaua sus răsare”, „Sculați, sculați, boieri mari”, „Florile dalbe”, „Sus, la poarta raiului” etc. Pentru cei mici, frumusețea sărbătorii era încununată cu scena mult așteptată, când bunicii începeau ritualul de înmânare a darurilor, iar mătușile parcă desprinse din gravuri de epocă, dezlegau băsmăluțele și alegeau bănuții de 5, 10 și 20 de copeici, dându-le fiecăruia după vârstă. Doar bunica Anica – întruchiparea blândeții și generozității umane – nu ținea cont de ani și dăruia tuturor nepoților câte o monedă mare și grea de o rublă.

Anii adunați nu pot acoperi cu uitare poate cea mai frumoasă poveste a iernilor trăite în copilărie – povestea „umblatului cu plugușorul”. Nu știu cum serbau ajunul Anului Nou în alte sate, dar vorba clasicului Ion Creangă – ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre – care știau să muncească și să se bucure de viață, iar spectacolul „umblării cu plugușorul” răscolea Abaclia natală de la un capăt la altul, răscolea fiecare familie, neam și casă din cei peste cinci mii de locuitori. Cetele de urători se formau după cutume vechi, grupându-se conform categoriei de vârstă și gradului de rubedenie, cu roluri bine împărțite, fiecărui revenindu-i o misiune concretă pe durata „umblatului cu plugușorul”. Cetele de copii, adolescenți și flăcăi nu se amestecau între ele, iar fiecare grup își cunoștea orele cuvenite de a ura gospodarii. Legea nescrisă pe care cam toți se străduiau s-o respecte era ca de sărbători lumea să fie veselă, oamenii să se întâlnească, tot satul să fie unit și să întâmpine cetele de urători, „Plugușorul” și Anul Nou cu multă bucurie, bunătate și încredere. Chiar să fi dispărut acea lume bună, senină și caldă la suflet?

Citisem mai ieri că în ajunul sărbătorii nașterii Domnului, la o școală primară de la o margine de lume, a venit un Moș înveșmântat în straie tradiționale, cu sacul încărcat de surprize. După ce a le-a dăruit micuților cadouri și, cu toții, au dansat vesel în jurul bradului, înainte de plecare, răspunzând la întrebări, oaspetele le-a spus elevilor să nu-l mai aștepte pe moș Crăciun fiindcă, în realitate, el nu există. Micuții au izbucnit în plâns și au refuzat să-l creadă, rămânând în așteptare. Basarabia mea seamănă cu acei minunați copii – Ea însă nu plânge, fiindcă e convinsă că Moș Crăciun există și, ca totdeauna, va trece pe la toate casele moldovenilor să le aducă bucurii, cadouri, lumină și speranță în ziua de mâine.

Să trăiți, să-nfloriți, La anul și la mulți ani, împreună cu revista NATURA și cu PODUL!