Binele & răul (o ramă social-teologică)

nu pot fi nici în relație de divorț, „ontologic” vorbind, și nici de separare temporară, fenomenal exprimat. Așa că problema asta a fost tradusă de gnosticii primelor generații creștine, de cei care își doreau mântuirea deja aici, în trup și suflet, prin conflict, excludere, rigoare la limita nebuniei, pe motiv de incompatibilitate cu viața. Să nu ne grăbim cu anatemele! Ei au fost pe cât de minunați în nostalgia lor violentă pe atât de rătăciți. Eu îi citesc în continuare însă cu complicitatea și subversivitatea datorată unor prieteni de scară. De la pământ spre cer. 

Banal formulat, câtă vreme plata libertății idiot folosite este păcatul iar acesta este încasat de moarte, care nu uită de dobânzile actualizate, făcând din trup un morman de dureri și frecvent luându-ți mințile, orice formulă de acomodare cade fie în sectarism, de orice coloratură, inclusiv nereligioasă, fie în paradoxii care vor să parfumeze (in)credibil amantlâcul dintre demonul și îngerul din noi. Or, că suntem sau nu conștienți, citiți sau nu, duși sau nu la Biserică, ruptura asta din care părem a fi făcuți – ce marketing are vrăjmașul! – ne marchează. Cotidian, în gesturi, în ceea ce spunem sau în tăceri, în gânduri neduse până la capăt sau negândite cu adevărat. 

Marea, uriașa terapie a Creștinismului este să ne readucă aminte, cum sugeram, că nu am fost de la început în halul acesta, că putem, precum anticomuniștii din munți și de la Periprava, să punem răul între paranteze. Chiar moartea, finalul care vrea să ne astupe gura, pomenirea morților fiind strigătul scris și rostit că Ion, Vasilica sau Xenia nu sunt uitați, ci absenți, că au plecat undeva, într-un loc în care cu siguranță îi regăsim. Iarăși, banal, ce lanț al neuitării pe față, direct sub privirile neantului care se dorește ultima frontieră, care ar dori să murim prin uitare, prin trăirea clipei ca și cum ar fi ultima!

Gândul la moarte despre care ne spun Părinții este un carpe diem pe dos, în răspăr cu hedoniștii și cinicii oricărui secol. Adică, de fapt, mai aproape de sensul dat de Horațiu însuși: „carpe diem, quam minimum credula postero”. Or, dacă momentul, ziua, clipa este posteritatea cea mai puțin credulă, cu atât mai mult viitorul nimicului nu trebuie să aibă viitor. Abisul nu este, repet, credibil. Pentru că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a își arată propria nemurire, putere, omnisciență și ubicuitate, pentru a ne face în ciudă. În logică omenească, ai chiar tot dreptul să te întrebi de ce s-a “încurcat” cu creatura, de ce și-a stricat, așa zicând, liniștea. Dar cum “mintea” și “inima” Lui sunt altfel, faptul că ne-a făcut minunați, perfecți și că am ajuns, prin trădări succesive nu a Lui, ci a noastră înșine, de tot plânsul, explică de ce se întrupează, vine în vizită precum ceea ce este: Doctorul, la fiecare în parte, pacient cu pacient, cu liota de rezidenți, cu clerul, cu Sfinții după El și dintre care mulți rămân mai mult în salon, spre încurajare. Nu doar limbajul sportiv paulin – alergarea cea bună -, ci inclusiv cel medical, vasilian, de pildă – medicamentele mântuirii – descriu ce este, în esență, Biserica lui Hristos.

Medicația pe care o prescrie constant o știm cu toții: Sfintele Taine și, complementar, nu facultativ, farmaciile lumii. El te vindecă doar dacă te lupți, iar dacă nu mai poți, o fac sau ar fie bine să o facă cei de lângă tine, cei cu care împărtășeși nu doar sângele, naționalitatea sau religia, ci iubirea pur și simplu. Pe acest drum însă, repetitiv, nu te slăbește întrebarea: există o alternativă la răul în general și la cel particular, da: personal? Simetric, poate fi binele pe care îl doresc universalizabil, dar și practic, nemijlocit, spre folosul meu, aici și acum? El nu ne răspunde nu pentru că nu vrea, ci ne lasă să ne trăim până la ultima suflare bucuria și crucea, lipite una de alta, a existenței. Și fiind experiențe unice, El doar, precum în Evanghelii, ne dă sugestii, exemple, pilde. Ce face fiecare din ele, asta nu vrea să dicteze El din afară precum un profesor nervos-indiferent în prag de pensie. Ne mai arată, în durere, cât de liberi am putut fi și am putea, dar nu aici, unde zidurile sunt infectate, redeveni. Este o paliație care nu te jelește, ci te trezește. 

Dar cum spui toate astea figurativ, de exemplu cu mijloace artistice? Ei bine, punând contrastele împreună, fără alte detalii, macrameuri sau dantele. Cum este lucrarea de față în care Virgil Scripcariu pune pe botul cu dinți de ferăstrău a Mâncăului, a Balaurului generic – Răul în toate ipostazele – porumbița aproape adormită a Fragilității, a Binelui. Lupului, ca să zic așa, nu îi rămâne decât să o privească în dungă, câș, cu ochii mari. Nu are labe, nici gheare, el venind din hău, din imperfecțiune, iar creatura inocent curajoasă de sus, din perfecțiune. Nu este o întrecere, o confruntare, o realuare a caftelii dintre David și Goliat. Mai curând este o placă de mormânt dată la o parte, înlocuită cu un geam: să vedem care sunt raporturile profunde de forțe între Rău și Bine. De altfel, lucrarea aceasta sper să fie cât mai curând, peste maxim un an, piesa din centrul noii piațete din Strada Biserica Amzei. O paradoxală legătură între casa Miței Biciclista, plătită cu păcatele care păreau plăcere fără de sfârșit, și lăcașul de cult, spațiu aparent al unei morale țepene și lipsite de empatie, dar care ne deschide ușa adevărată, a veșniciei. 

Doxa!