"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Iubirile lui Ionel Căpiță nu încap în calendare și nici în numărătoarea de ani. Ele nu au legătură cu goana timpului și nici cu vârsta. Iubirile lui Ionel Căpiță poartă însemnele cuvintelor materne și ale spațiului învăluit de miracolul veșniciei. Logosul și locul de naștere sunt plămada din care își frământă pâinea cea de toate zilele; părinții, buneii, neamul și Prutul de lângă casă sunt gravuri de aur din alte timpuri la care se închină și se roagă; Limba Română și harta reîntregită a Țării dau naștere tărâmului sfânt, pe care îl atinge cu inima și fruntea pentru a aduce plecăciunea și recunoștința fiului demn, îndatorat pe vecie.
Ionel Căpiță nu caută subiecte în afara iubirilor sale, a crezului și a sufletului său. Pentru el Basarabia natală e o icoană ciuruită, iar România o catedrală sfântă, din care străinii au furat partea dinspre răsărit a iconostasului. Casa părintească, baștina, școala, sătenii, vorba blândă din cuibul matern, chipul înțelept al tatălui, cântecele bătrânești, cărțile interzise de cenzură, poeziile lui Eminescu --toate sunt izvoare tămăduitoare care împrăștie rouă peste paginile tremurânde, în așteptare. Ca o Pasăre Măiastră cu aripa rănită, Prutul trece prin copilăria și adolescența poetului, șerpuiește pe tărâmul Șirăuților, se zbate să arunce umilitoarea sârmă ghimpată și cheamă copiii de pe ambele maluri să-i intre în apele înstrăinate. Grănicerii ruși țipă cuvinte neînțelese, flutură armele, asmuță câinii-lup și nu le permit micuților să se scalde. Visele și zborurile copilăriei se frâng și cad peste pe o hartă sfâșiată. Prutul muțește și sângeră, luând în apele sale îndurerate întreaga dramă a unui popor dezbinat în două. Neclintit de epocile în prăbușire, moștenitor și stăpân pe moșia părinților, Copilul de la Șirăuți, timp de peste șapte decenii, caută dreptate, apărare, iubire și lumină. Pentru el și pentru tot neamul românesc.
Adunate în versuri, articole și cărți, iubirile lui Ionel Căpiță au chipul Basarabiei martirizate și a Basarabiei încrezătoare în izbândă și în dreptatea lui Dumnezeu. Scrierile lui sunt limpezi și pe înțelesul tuturor – el nu chinuiește cuvintele și nici cititorii. El scrie în ceea ce crede. Ce are de spus – spune. Ca pe o rugă, ca pe un crez, ca pe o spovedanie. E un ritual evlavios, în care cuvântul matern și omul de cealaltă parte a altarului, participă împreună la o litanie înălțată limbii române, luminii, credinței, ființei naționale. Fiecare silabă sau intonație din ritualul scrierii se revarsă într-un imn, într-o cântare închinate fraților săi luptători și încrezători în cauza dreptății. El așteaptă răbdător și vede Ziua pe care o visau părinții, rudele și sătenii săi – Ziua cea mare, când icoana ciuruită a Țării, atinsă de suflarea vie a lui Dumnezeu, se va reîntregi ca la începuturi, iar Basarabia noastră se va reîntoarce Acasă, în România, în grădina Maicii Domnului. Atunci, iubirile poetului se vor împlini pentru totdeauna, vor limpezi și împrospăta apele Prutului, risipind dorurile noastre de frăție, libertate, și veșnicie peste Țara reîntregită.
În numele miilor și miilor de cititori, colegii și prietenii de la NATURA îți aduc un cuvânt de recunoștință pentru devotamentul tău față de Limba Română și cuvântul tipărit, față de Omenia ta proverbială semănată în sufletele noastre și îți dorim multă sănătate și la mulți ani înainte, dragă Ionel Căpiță, și să ne ajute Domnul să prindem ziua împlinirii Idealului nostru național!
