"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Istoria, la fel ca limba unui neam, formează liantul ce unește oamenii și-i înalță de la nivelul biologic de populație până la dimensiunea de popor ori națiune. Fără istorie proprie un neam nu are șanse să evolueze, să se afirme și să cunoască demnitatea umană și națională, fapt care explică, în mare măsură, logica și comportamentul ocupanților sau „eliberatorilor” de teritorii străine. Politicile seculare ale imperiului rus față de etniile băgate cu forța în „închisoarea popoarelor” se bazau, în primul rând, pe stârpirea limbilor materne și a memoriei colective. Ar fi de prisos să explic că un popor, care își pierde limba, dispare și trece în arhive. Un inventar modest, făcut de savanții sovietici în perioada transparenței gorbacioviste, arăta că peste 200 de etnii, îndeosebi din spațiul siberian, au dispărut definitiv. Doar națiunile bine organizate, dotate cu conștiință națională, ca cele din arealul baltic și caucazian, reușeau cât de cât să reziste proceselor distrugătoare de rusificare și să-și păstreze limba, istoria și caracterul etnic.
Drama Basarabiei în interiorul imperiului e destul de diferită de alte experimente ale cotropitorilor, fiindcă ea nu reprezenta un popor aparte sau un fost stat independent ocupat de Rusia, ci făcea parte organică dintr-un tot întreg, din neamul românesc. În consecință, Petersburgul, apoi Moscova, înțelegând că au nevoie de mult timp să asimileze și să rusifice peste trei milioane de români cu o Țară istorică peste Prut, a decis să creeze limba și națiunea moldovenească în contrapunere cu tot ce este și reprezintă neamul românesc. Să adăugăm la planul monstruos al Rusiei și capacitatea ei fenomenală de a înșela popoarele credule, ortodoxe și pașnice, de a le distruge sau corupe elitele, de a le mâna la abator cu cântece și urale. E foarte greu, poate imposibil, să înțelegi adevărata fire a rușilor, dacă nu ai fost blestemat să-ți duci zilele în imperiul lor și sub șefia lor. Știu ce afirm și o fac nu din aversiune față de robii cu pofte de a domina lumea liberă, ci pentru a atenționa românii, îndeosebi pe cei din dreapta Prutului, de a evita, în orice condiții, să accepte ultimatumurile rușilor și să le încredințeze pentru „păstrare veșnică” … tezaurul.
Invocam, ceva mai sus, importanța majoră a istoriei naționale în păstrarea memoriei colective, a demnității și identității românești. Nu din auzite, ci din școală și universitate, învățam în mod obligatoriu tezele istoriografiei sovietice referitoare la „apariția problemei Basarabiei”, la „contribuția uriașă a Rusiei la progresul și dezvoltarea guberniei în sec. XIX”, la „rolul trădător al Sfatului Țării”, la „exploatarea nemiloasă a populației moldovenești în anii ocupației românești”, la „răscoalele moldovenilor împotriva românilor, fiindcă nu le înțelegeau limba”, la „datoria internațională a statului sovietic de a salva de la exterminare moldovenii, eliberându-i de sub jugul român la 28 iunie 1940”, la „perioada înfloritoare a RSSM în familia liberă a URSS, unde națiunea moldovenească s-a constituit definitiv” etc. În spatele tezelor false, aberante și otrăvitoare incluse în manuale, cărți, studii și în zeci de mii de emisiuni mass-media se aflau peste 4,5 milioane de locuitori din RSS Moldovenească și peste 290 de milioane din întreaga Uniune Sovietică. Evident că școala, armata, societatea, trufia imperială, propaganda și românofobia ca politică de stat – au mutilat oribil creierul basarabenilor, dând naștere la mentalitățile colective axate, în cazul RSSM, pe ura față de tot ce e românesc.
Cunoscând nivelul foarte periculos de otrăvire a societății moldovenești cu falsuri, minciuni și sloganuri propagandistice, Primul Parlament (1990-1993) a pus începutul unor transformări radicale în educație, învățământ, cultură și mass-media, proces întrerupt brutal în urma readucerii la putere (februarie 1994) a serviciilor secrete rusești și nomenclaturii revanșarde în frunte cu Petru Lucinschi. Solicitările deputaților români de la Chișinău către colegii lor de la București de a elabora în comun un Program de diminuare a românofobiei în Basarabia prin decomunizare, derusificare și decolonizare s-a împotmolit pe la Cotroceni, președintele Iliescu și anturajul său, invocând sau având teama „să nu-i supere pe ruși”. Ca un testament sacru, „teama de ruși” a trecut la următoarele guvernări postdecembriste, care timp de trei decenii au făcut cam de toate în afară de Reîntregirea României, iar numeroasele ajutoare, oferite generos de poporul român Basarabiei, nu au fost direcționate la vindecarea românofobiei în rândul maselor îndoctrinate, ci la salvarea statului moldovenesc dirijat și controlat de Kremlin.
Punct și de la capăt. Maladiile grave ascunse timp de trei decenii au ramolit rău organismul social infestat neîntrerupt de propaganda rusească. În afară de enclavele separatiste de la Tiraspol și Comrat, în cele peste 1500 de localități avem un număr mare de moldoveni care își văd viitorul împreună cu Rusia, nu în România și Europa. Miza politicienilor de la București de a lăsa timpul să rezolve problema Basarabiei românești denotă abordări vechi, capitularde, falimentare. Modelul de a dansa în Parlamentul de la Chișinău „Hora Unirii” fără Unire e ridicol și depășit. Sârma ghimpată de la Prut a fost scoasă, dar frontiera artificială a rămas. Din milionul de moldoveni cu cetățenie română, nu cred să fie mai mult de un sfert care consideră cu adevărat că Patria lor este România. Proiectele tehnice de sute de miliarde de euro nu au demolat mentalitățile colective formate de stereotipurile propagandistice sovietice și putiniste, nu au scos din aproape o jumătate din populație spaima de a fi „ocupați” iarăși de România, nu a dezrădăcinat ura și neîncrederea față de NATO, SUA, UE. În adâncurile societății moldovenești se află depozitate încă suficiente containere cu otravă fabricată la Kremlin, care fiind deschise și răscolite electoral pot contamina întreaga populație. În afară de mafioți, bandiți, șoriști sau vor-dodoniști, în R.Moldova există zeci de mii de „oameni simpli”, care tac, dar îl așteaptă pe Putler. Ei reprezintă minele îngropate de Moscova pe toate drumurile care duc spre România și Europa.
Revin la istoria noastră, la necesitatea de a renunța la improvizații și de a lichida restanțele comune acumulate timp de trei decenii, revin la ideea de a investi în Programe sistemice de educație românească, de derusificare și decolonizare a Basarabiei. Ajutoarele oferite Chișinăului de către România-Mamă să fie strict condiționate, banii să nu intre în buzunarele profitorilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci să meargă la reconstrucția identității românești, grav deteriorată și afectată în anii ocupației sovieto-rusești, iar investițiile în educație să finalizeze cu schimbarea mentalităților colective în favoarea adevărului istoric și a dreptului legitim de a trăi într-o Țară unificată.
Acceptarea unui alt model al relațiilor București-Chișinău ar putea începe cu crearea Complexelor educaționale de istorie, limbă, spiritualitate și civilizație românească în centrul, sudul și nordul R.Moldova. De exemplu, pentru Chișinău, un prim pas ar fi cumpărarea sau trecerea în proprietatea statului român a edificiului în care a fost votată la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România. Întregul spațiu, împreună cu clădirea istorică, ar urma să fie gândit și proiectat ca un simbol al unității naționale, ca un loc sacru al luptei basarabenilor pentru adevăr și dreptate, pentru păstrarea limbii, istoriei și a Idealului de Reîntregire al Neamului Românesc. Complexul de la Chișinău ar fi ca duh, simțire și suflet românesc, o continuitate basarabeană a sanctuarului Unirii de la Alba Iulia. În realitate, ideea lansată și finalizată ca simbol al reînvierii Basarabiei și veșniciei Neamului Românesc din stânga Prutului, ar constitui cea mai solidă investiție a României în teritoriul ei, aflat de opt decenii în drum spre Acasă.
