Lăsați-ne să vorbim în limba noastră!

În august 2003, scriitoarea și fosta deportată Margareta Spânu-Cemârtan i-a trimis o scrisoare deschisă președintelui de atunci al R.Moldova, comunistul Vladimir Voronin. Podul.ro redă în integralitate textul acelei scrisori demne care indică o rană nicicând vindecată: 

Scrisoare deschisă către președintele R.Moldova, V.Voronin

D-le președinte, dvs fiind garantul respectării drepturilor cetățenilor statului pe care îl conduceți, sunteți obligat să răspundeți la întrebările noastre. Peste tot, fără nici o rușine, declarați că RM este un stat independent și suveran și că legile acestui stat se respectă. Știți însă prea bine că aceasta este o minciună nemaipomenită. Poate nu aș fi scris rândurile acestea, aș fi răbdat și aș fi înghițit mai departe amarul de care am avut parte timp de 60 de ani, câți am acum, împărțindu-l cu ceilalți băștinași, dacă nu ar fi avut loc, la 11 august 2003, un caz ieșit din comun. 

Aflându-mă în Piața Centrală, la magazinul ”Mărfuri de uz casnic” nr. 2, ”Samsung”, secția ”Ceasuri”, mă apropii de vitrină și apoi de masă și îl întreb pe vânzător (îl cheamă Valeri Alexandrov) detalii despre ceasul de buzunar care mi-a plăcut. La care mi se răspunde dur: 

– Govori po-russki, babca!

Mă mir de o asemenea atitudine, dar mă gândesc cu regret că sărmanul nu are cei șapte ani de-acasă sau poate patronul nu l-a instruit cum să lucreze, ca să nu-și piardă clienții. Totuși, îi amintesc, cu binișorul, că există o lege care îmi permite să vorbesc limba acestui stat. D-lui se schimbă la față, apoi strigă în gura mare:

– Idi na h…, rumînca certova!

Se ridică de pe scaun și se îndârjește să mă lovească, zicând:

– Seiceas kak dam po morde, mokroe mesto ostanetsea!

Înțepenisem. Așa ceva nu mai pățisem de pe vremea lui Stalin. M-a scos din amorțeală instinctul de autoapărare, probabil, și am reușit să fac rapid un pas înapoi, evitând lovitura. Am reușit să mă calmez un pic și l-am întrebat: 

– De ce să mă ucizi pentru așa ceva, doar nu ești fascistul de Stalin sau Hitler?

Nu știu ce a înțeles el, dar, de furie, a-nceput să facă spume la gură: 

– Ubiraisea von, p…a! Romînskaia svoloci! Nedobitie gadi…!

Mă uit în jur și văd un tablou jalnic: toți cei prezenți – vânzătorii și cumpărătorii – au plecat capetele și se făceau că nu văd și nici nu aud nimic din ce se întâmplă. 

M-am gândit atunci că dacă eu, o bătrână neputincioasă, azi, întâmplător, am rămas teafără, mâine, în situația mea poate nimeri oricine și s-ar putea să nu scape atât de ușor. Și am decis să fac ceva. Am căutat biroul directorului. Acolo mi s-a spus că nu este. După mai multă umblătură prin birouri, n-am putut afla decât numele vânzătorului și că directorul a dat indicații să se scape de mine cât mai repede. Am așteptat totuși să iasă șeful la lumină și l-am urmat în biroul său, unde i-am povestit ce s-a întâmplat. Mi-a promis că va lua măsuri, dare eu am insistat să primesc imediat scuzele de rigoare și el s-a învoit. 

Am mers împreună la Alexandrov, sperând că măcar acum acesta va regret, fiindu-i rușine pentru faptele și cuvintele sale, dar n-a fost să fie. Chiar în prezența șefului, Alexandrov a început să strige, spunând că de mulți ani comuniștii au promis să lichideze limba băștinașilor, iar cea rusă să capete statut oficial. A spus că noi, băștinașii, ar trebui să le sărutăm picioarele, pentru că ei ne-au eliberat de turci și de români, altfel nu ne vor da gaz și petrol etc.         

Deschid și eu gura să-i spun că noi muncim de zeci de ani pentru Rusia, că de acolo ni se aduc acum tot mai des sicrie ale moldovenilor plecați la munci, că statul ne e condus de ruși și toate posturile-cheie sunt ocupate de ei, că gazul și petrolul sunt de câteva ori mai scumpe la noi decât în statele independente, deci ”fericirea” pe care ne-au adus-o ”eliberatorii” este falsă. Îl întreb dacă le-ar plăcea rușilor sămă port la ei acasă așa cum se poartă el.

– Tam ne obiazani tebea ponimati!, exclamă el. A zdesi vi obiazani! Tac scazali Voronin, Mișin I Ostapciuk! 

Mai zi ceva, dacă poți! Sărmanul șef nu știa ce să facă. Era evident că și lui îi era frică de ruși. Am lăsat de la mine și m-am retras. 

În drum spre ieșire, m-a ajuns din urmă o femeie care mi-a spus că fusese martoră la întâmplarea din magazine, dar n-a avut curaj să intervină și mi-a relatat o experiență la fel de îngrozitoare. O prietenă de-a mea – Iulia Grumeza – suportă în fiecare zi aceleași înjosiri. Și ele subsemnează această scrisoare.

Cerem să ne răspundeți, domnule Voronin: în ce stat trăim noi? Oare oamenii necăjiți ca noi întrețin o armată de guvernanți pentru ca să li se smulgă limba din gură? Oare nu este de ajuns că am vorbit o limbă străină timp de 160 de ani? În țările occidentale tot veneticii dictează în ce limbă trebuie să vorbească băștinașii? 

P.S. Rugăm pe toți oamenii de bună-credință să uite de frică și să scrie despre înjosirile pe care le îndură din partea așa-zișilor ”frați mai mari”. Nu răbdați, căci așa vă distrugeți neamul!