Constantin Coman 70

Într-o cultură, inclusiv bisericească, a lipsei de recunoștință, a cultului obscen al șefului în funcție, indiferent cât de bun sau de prost, a omagia sincer, fără interes, pe cineva, mai ales pe un ex, pare un act de sfidare. Precum viața însăși.

De părintele Coman mă leagă multe. Înaintea tuturor: el este omul de care am dat în redacția de la Vestitorul Ortodoxiei – mai apare? – și care, cu răbdare, m-a învățat ce este simțul eclezial, adică fidelitatea iubitoare nu atât față de o instituție, cât mai ales față de o comunitate. Nebănuită, greu de cartografiat. El mă ținea de rebel, și avea dreptate, dar la asta nu a răspuns ursuz, ci cu prietenie, cu sinceritate. Eram, imaginați-vă, în primii ani de după decembrie 1989, când toți înjurau pe toți, când toți doreau ceea ce, împreună, nu ar fi putut formula, când libertatea era un ideal în ceață. În exact acei ani, o figură ca a Părintelui Constantin făcea diferența. Personal, m-am folosit de el și toate dicționarele din lume nu au cuvintele de mulțumire pe care le merită.

Ce ne separa? El, cleric, nu putea fi în mintea și situația laicului nărăvaș care eram eu atunci. Apoi, grecismul lui mă scotea din sărite, până când am făcut la rândul meu cunoștință cu lumea minunată a Greciei contemporane. În fine, nu îmi plăcea ceea ce eu, grăbit în judecată, luam de conformism, că era, după gustul meu, prea patriarhal, prea supus. Abia ulterior aveam să descopăr ce alteritate reprezenta el însuși pe holurile grele de istorie ale Patriarhiei. Una peste alta, a știut să mă apropie, să mă încurajeze, să îmi ofere paginile revistei oficiale pentru a mă exprima, să fiu parte din pleromă. Nu se compară cu nimeni altcineva, excepția fiind Vasile Bănescu, dintre cei care, acum, cred, își imaginează că drenează comunicarea Bisericii cu societatea. Îl vedeam pe Coman pe cât de conform, pe atât de avântat. Mă atrăgea și mă dezamăgea în același suflu. Evident, cunoscându-l mai bine, nu m-am dezlipit de el chiar dacă, cu anii, nu ne-am mai văzut.

Ce ne unea? Înainte de orice, admirația fără rezerve față de Bartolomeu. Eram ucenici ai iubirii de înalt, de frumos, de ceea ce, în acele vremuri, putea fi întruparea idealului. Chiar dacă părea instituțional, nu își ascundea prețuirea pentru nou, pentru înnoire. Era însă mereu atent, precaut, cu grijă, învățându-mă și pe mine, cu timpul, să nu confund Biserica lui Hristos cu o corporație. Dincolo de orice exegeză, de la Constantin Coman am învățat acel sentire ecclesiam, pricepând că suntem moștenitori frecvent tembeli ai Evangheliei, nu autori ai ei. Nădăjduiesc că asta au învățat și cei care, cu adevărat, i-au fost aproape, ucenici. În orice caz, între noi rezistă și acum o complicitate fertilă, fapt pentru care nu pot fi decât recunoscător.

La un moment dat, ne găseam amândoi într-o minunată grădină – dacă nu mă înșală memoria, eram la sediul guvernatorului pentru Tracia și Macedonia – cu deschidere spre golful din Salonic. Seara se instala cu profunzimea unui somn treaz. Eram flancați de două spirite cum nu se poate mai diferite: lângă mine, profesorul Zisis, lângă el, Metallinos. Eu luam situația cu umor, dar suficient de atent la nuanțe. Firește, cât am fost la Salonic, cei cu care mă „înțelegeam” teologic erau Matzukas, curând plecat dintre noi, cu Marzellos, Mantzaridis și alții. Ei bine, în acea seară, lungită după miezul nopții, am ascultat cum Padre Coman încerca îmblânzirea leilor, cum apăra în fața celor doi, minunați oameni de altfel, prestigiul Patriarhiei Ecumenice ca sursă inclusiv de gândire teologică, nu doar ca relicvă, cum, într-o greacă impecabilă, îi învăța pe greci cum este treaba cu Ortodoxia. Abia atunci mi-am dat seama ce confuzie teribilă este identificarea Adevărului cu o etnie.

Ne-am revăzut în ultimii ani de cel puțin două ori. Insuficiente să îi pot transmite prețuirea și dragostea mea. La mulți ani!