Cu a câta Românie suntem contemporani?

Noi nu avem, precum francezii, mari admiratori ai rațiunii în plin exces senzorial, ritualul aproape liturgic al republicilor succesive, ca și cum am asista la derularea unor pontificate. Ei sunt deja la a cincea după 1789, iar felul în care își numără și își încadrează regimurile a umplut biblioteci întregi. La noi, mai discret și poate mai confuz, straturile există totuși: România fondatoare, născută din 1859 și desăvârșită în 1918; România ideologică, închisă între parantezele totalitare ale lui 1947–1989; și România postcomunistă, a treia mare configurație a statului modern, inaugurată constituțional după 1989 și încă în căutarea unei maturități politice reale. Faptul că nu le-am numerotat nu înseamnă că ele nu ne structurează destinul public.

Cu toate acestea, a lua de la zero – fie și simbolic – o realitate și a o redefini, cu tot ceea ce înseamnă asta, nu este nicidecum un capriciu. Dimpotrivă: poate deveni un act de igienă politică, o formă de a ordona memoria fără a o nega. „Noua Românie” nu este un slogan, ci probabil antetul unei rețete: o încercare de a transforma România a treia dintr-o tranziție prelungită într-un proiect coerent. Nu o republică numerotată festiv, ci o comunitate care își asumă lucid trecutul și își negociază viitorul fără febră retorică. Da, la așa ceva nu prea lucrează nimeni.

Rețeta aceasta nu începe însă cu lozinci, ci cu diagnostice oneste: claritate instituțională, leadership capabil să vindece și să reunească, memorie critică și o cultură publică în care unitatea nu înseamnă în niciun caz uniformizare, iar reforma nu devine demolare, introducerea bardei printre gladiole. Nu! Noua Românie nu se proclamă în discursuri solemne, ci se construiește lent, cu discernământ, din materia încă imperfectă a României de azi — tocmai pentru ca „nou” să nu fie o mască, ci o maturizare, nu o iluzie, ci o realitate.

Doxa!