Post scriptum la chestiunea moldovenească

Ca să fiu scurt și la obiect, din punctul meu de vedere, ca unul care mă tot duc în Republica Moldova de aproape trei decenii, dar fără să urlu sloganuri unioniste convenabile propagandei rusești despre „imperialismul românesc”, cred că situația cultural-religioasă are nevoie de o rescriere pe o foaie nouă, limpede și fără echivocuri. Nu din impuls revanșard, ci din nevoia elementară de coerență statală și igienă simbolică.

În contextul geopolitic regional, tot ceea ce ține de Rusia – în frunte cu Mitropolia Moldovei – trebuie trecut printr-un filtru juridic sever, fără întârzieri și fără ambiguități. La fel, politic, toate partidele sau rețelele care atentează la integritatea statală. Inclusiv entitățile economice care funcționează ca prelungiri ale aceleiași influențe trebuie analizate fără naivități. Nu este, repet, o chestiune de revanșă, ci de securitate culturală și instituțională.

Pe plan religios, lăcașurile de cult ar trebui să revină comunităților, nu să rămână captive unor centre de putere care le țin ca monede de schimb. Pentru acele parohii care aleg să rămână rusești sau rusificate se poate imagina o structură distinctă, clar delimitată, aflată sub supraveghere legală prin Ministerul Culturii și Cultelor sau prin Ministerul Justiției. Statul nu devine astfel un gardian, dar își manifestă rolul de garant al ordinii publice și al transparenței.

Dacă ierarhia pro-moscovită din sinodul de la Chișinău încearcă să joace cartea independenței de Patriarhia rusă - să ne amintim de "celebra" scrisoare a lui Vladimir către Kiril! -, ar trebui privită cu maximă prudență, amintindu-ne farsa similară din Ucraina, unde discursul autonomiei a fost folosit ca paravan până în momentul în care realitatea a devenit brutală. Lecțiile recente nu pot fi ignorate fără costuri majore.

Nu mai pot fi în consecință tolerate nici acele ambiguități legale și ideologice cultivate de formatori ticăloși de opinie, care mențin prin toate mecanismele reversibil drumul european al Republicii Moldova. Între două cicluri electorale, statul nu poate rămâne suspendat între promisiuni contradictorii, riscând să nimerescă mereu între scaune, obosit și vulnerabil.

În paralel, este vitală o investiție reală în educația teologică și culturală locală. Fără o elită formată acasă, ancorată european, dar fidelă identității și memoriei locului, orice reformă rămâne superficială. Facultățile, seminariile, presa culturală și mediile academice trebuie să producă discurs propriu, nu doar să importe modele sau reflexe geopolitice, nici măcar din România.

Acesta nu este moldovenism, ci un test de maturizare. De el avem nevoie dacă, prin unire directă - Doamne ajută! - sau prin integrare europeană, România și Moldova vor să conteze ca un singur suflet, dar cu două voturi, mărind astfel importanța elementului românesc în Uniune și dincolo de limitele acesteia.

Revenind, neutralitatea statului nu poate însemna indiferență atunci când religia devine vehicul geopolitic. Modelul necesar este unul de cooperare critică: libertate religioasă reală pentru comunități, dar toleranță zero față de ingerințe ideologice dușmănoase mascate liturgic sau identitar. Clarificarea spațiului spiritual nu înseamnă eliminarea diversității, ci scoaterea ei din captivitatea dublului limbaj.

Altfel spus, miza nu este doar canonică sau juridică, ci una de igienă simbolică și, iarăși, de maturizare civică. Dacă nu se scrie acum această foaie nouă, care este în același timp și una de parcurs, vom reveni peste câțiva ani la aceleași ambiguități, aceleași infiltrări și aceleași crize ciclice. Iar istoria recentă ne arată că, în Est, vidul de sens nu rămâne niciodată gol: este ocupat rapid de cei care confundă credința cu propaganda și comunitatea cu instrumentul de putere.

Bisericește, Republica Moldova nu este doar o oportunitate lărgită pentru unii de a deveni episcopi, ci un câmp de misiune, cu riscurile și dificultățile, cu capcanele și farsele de rigoare. Dacă reducem totul la două centre eparhiale construite la standarde civilizate, nu am făcut decât să oferim pe banii contribuabilului român confort unui grupetto de indivizi, nu o șansă unei națiuni.

PS Ei bine, în fața acestor provocări, cunoscute prea bine, are Ortodoxia noastră, românească, de pe ambele maluri ale Prutului, resursele umane - credință, inteligență și caracter - necesare? Mai putem defila la Chișinău cu o administrație mitropolitană, zisă " a noastră", formată din clerici fără minime studii teologice și cu apucături muscălești? Mai poate fi tolerată tăcerea de pe Colina Bucuriei? Pe când, în sfârșit, vizita unui Patriarh român, singurul canonic, în Republica Moldova?

Doxa!