"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Pe colonelul în retragere Ion Cioroiu (foto sus) l-am cunoscut și l-am intervievat la Podgoria (lângă Râmnicu Sărat), unde a locuit întreaga viață, cu excepția celor 4 ani petrecuți în prizonieratul siberian. Se întâmpla în primăvara lui 2021, la puțin timp după ce împlinise fabuloasa vârstă de 101 ani. Nu mi-a fost deloc greu să-i găsesc casa micuță, delicată, țărănească, mai bătrână chiar și decât dânsul, aflată undeva în spatele bisericii. Toată suflarea satului îl știa. Părea un patriarh veterotestamentar.
Domnul Ion Cioroiu avea o memorie pur și simplu uluitoare.
– Nu vreau să uit!, mi-a spus, ațintindu-mă cu ochii săi ca de cenușă, care uneori, ciudat, păreau ai unui tânăr.
Două ore i-am sorbit cuvintele. Se transformau în imagini din chiar momentul în care i se dezlipeau de pe buze, la fel cum, odinioară, poveștile bunicilor vor fi fost cel puțin la fel de reale ca ceea ce priveam pe fereastră. Numai că, de data asta, fereastra s-a deschis spre iad. Când a plâns, mi s-au umezit și mie ochii (veți înțelege de ce). De-a lungul interviului am avut tulburătoarea senzație că devenea din ce în ce mai transparent. Avea să se stingă în luna noiembrie a aceluiași an. Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepți! Aceasta e povestea sa.
Ion Cioroiu nu a participat pe front în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. În primăvara lui ‘44, când rușii invadaseră România, avea 24 de ani, era sublocotenent de infanterie, se ocupa de stația de telegraf și făcea parte din lina de comandă a Regimentului 9 Dorobanți Râmnicu Sărat, fiind însărcinat cu o serie de misiuni speciale. În aprilie a fost trimis pe frontul românesc, peste apa Bahluiului, în poziția Viișoara. Avea să fie martorul a numeroase orori și încleștări sângeroase.
Va cădea prizonier la 20 august 1944, după ce sovieticii spărseseră frontul, întreaga ofensivă transformându-se într-o baie de sânge. Așa cum veți afla de la domnul Ion Cioroiu, eroii Armatei Regale Române au luptat ca niște lei neîmblânziți, deși erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică și logistică. Cu numai câteva ore înainte, în cursul nopții de 19 spre 20 august, în urma unei alte spargeri a frontului, trupele noastre reușiseră să se regrupeze și să-i lovească puternic pe ruși, cauzându-le retragerea și pierderi însemnate. Episoadele sunt relatate în interviu – imaginea colonelului Dicu, spulberat de un obuz chiar când comanda contraatacul, călare pe o motocicletă BMW, și imaginea maiorului care alege să-și împrăștie creierii, după ce își ia adio de la camarazi, pentru a evita umilința de a cădea prizonier, vă vor rămâne întipărite pe retină. Și nu vor fi singurele.
Nimic din tot ce se întâmplă în prizonieratul rusesc nu respectă convențiile internaționale în domeniu. Au loc barbarii de neimaginat și crime monstruoase. Militarii români sunt tâlhăriți de obiectele personale, sunt bătuți cu cizmele și cu patul armelor, înfometați, însetați, îngrămădiți în țarcuri pentru animale, umiliți în felurite chipuri și amenințați în permanență cu execuția. Cei care se opun sunt împușcați pe loc, fără discuții.
Prizonierii români sunt încolonați și mărșăluiesc forțat până în orașul Bălți, în Basarabia noastră. Îi îngrozește dezastrul săvârșit de trupele sovietice. Drumul va dura multe zile, în cele mai inumane condiții, fiind presărat cu trupurile sparte de gloanțe ale eroilor Armatei Regale Române. Un sergent terist este împușcat în cap doar pentru că a cutezat să le ceară rușilor să oprească puțin convoiul, pentru ca prizonierii să-și potolească setea ce-i chinuia în permanență, deși erau fântâni la fiecare răscruce.
În drumul lor spre Siberia – evident, aceasta era destinația finală –, Ion Cioroiu și camarazii săi se întâlnesc cu trădătorii din așa-zisa divizie ”Tudor Vladimirescu”, care se îndreptau spre România, unde – e o certitudine documentată – mulți aveau să primească funcții babane în structurile represive, devenind inclusiv comandanți de închisori și lagăre de exterminare. Alături de așa-zișii ”spanioli” (teroriștii comuniști ce luptaseră în Războiul Civil Spaniol), reeducații și oportuniștii reveniți cu zisele divizii ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan” vor reprezenta, în mare parte, veritabile pepiniere de cadre pentru Securitate, Miliție și Armată. Asta în timp ce adevărații eroi piereau în Siberia.
Avem datoria să nu uităm că, după momentul 23 august 1944, aproximativ 200.000 de militari români au fost trimiși de sovietici în lagărele siberiene, aceștia adăugându-se zecilor de mii aflați deja acolo (detalii AICI, AICI și AICI). Dintre cei care nu s-au lăsat reeducați în așa-zisele divizii ”Tudor Vladimirescu” și ”Horea, Cloșca și Crișan”, doar câteva mii s-au mai întors în România comunizată, mulți dintre ei fiind arestați de Securitate și aruncați în lagărele și închisorile de acasă. În volumul ”Un Katyn românesc”, Mihai Vicol precizează că, în mlaștinile din Bălți, Basarabia, a fost descoperit un cutremurător osuar care cuprinde rămășițele pământești a zeci de mii de militari ai Armatei Regale Române.
Să revenim la domnul Ion Cioroiu. În lagărul de la Bălți, prizonierii vor rămâne două săptămâni, supuși unui regim drastic și amenințați în permanență cu execuția, apoi vor fi înghesuiți în vagoane pentru animale și trimiși în Siberia. Un nou Drum al Calvarului. Ulterior îi va înghiți lagărul nr. 7.313, aflat undeva în imensitatea Munților Urali. Iernile, temperaturile coborau în mod uzual la -50 de grade Celsius. Mulți dintre ai noștri nu se vor mai întoarce niciodată.
Alături de ceilalți eroi ai Armatei Regale Române, Ion Cioroiu va trudi zilnic în abominabilele mine de cupru, la adâncimi de peste 130 de metri, în cele mai criminale condiții posibile. Rata mortalității era foarte mare – colonelul își amintește de o surpare care a îngropat 30-40 de prizonieri români (o întreagă brigadă), din care au mai fost salvați doar 5-6, astfel de accidente întâmplându-se cu regularitate. Bolile făceau ravagii. Iernile nimeni nu îngropa morții, pământul fiind prea înghețat, așa că trupurile erau aruncate pe undeva pe lângă lagăr, hrană pentru lupi și alte lighioane.
Din cauza foametei albastre, Ion Cioroiu mărturisește că ajunsese să caute în gunoaie după resturi: ”Când reveneam în lagărul ăla nenorocit, rupți de-atâta muncă, în loc să ne odihnim, eu și alții ne obișnuiserăm să căutăm prin gunoaie, doar-doar om găsi resturi de coji de cartofi sau cine știe ce oase și lături, în zoaiele alea împuțite, ca să ne mai potolim foamea… (plânge – n. m.) Soldații ruși râdeau și ne batjocoreau, n-aveau pic de milă. Istoria trebuie scrisă exact așa cum a fost, de aceea vă spun toate astea. În halul ăsta ne aduseseră rușii pe unii dintre noi. Eram zdrobiți, smintiți de-atâta foame și teroare. Au fost vremuri de groază pură.
Desigur, am văzut și mulți militari români care preferau să moară decât să caute resturi prin gunoaie. Fie simpli soldați, fie ofițeri, oamenii despre care vă spun erau prizonieri încă din ‘42-‘43. Le-am admirat și le-am iubit dârzenia. Eu n-am avut tăria lor, recunosc asta. Și regret”.
Credința în Dumnezeu și poeziile – pe care a început să le compună și să le memoreze în această perioadă (una e reprodusă în interviu) – aveau să-i dea puterea de a merge mai departe. Fiind tânăr și în forță, a reușit să reziste. Ion Cioroiu va fi eliberat după 4 ani, în iunie 1948. Nu a colaborat niciodată cu autoritățile rusești, care decideau eliberările în funcție de anumite selecții pe care nu le-a înțeles. Mulți alții vor mai rămâne în ”Siberii de gheață” încă 5-6 ani, sau mai bine, chiar dacă fuseseră capturați încă din ‘42-‘43. Glorie lor!
Revenit în România comunizată, deși e deblocat din Armată fără explicații, autoritățile încearcă să-l racoleze și să-l folosească, fiindu-i oferite funcții în cadrul structurilor de forță – Securitatea va fi înființată în august ‘48, iar Miliția la începutul anului următor. Știind prea bine ce însemna Rusia genocidară, pe fundal desfășurându-se valurile de arestări, Ion Cioroiu refuză categoric, dar politicos, spunând că are sănătatea zdruncinată, că necesită tratamente și odihnă, el nefiind interesat absolut deloc de politică, ci de agricultură și industrie. Ofertele i-au fost făcute de un secretar de organizație de partid, care nu a mai insistat.
Nu la mult timp după acest episod, securiștii au dat năvală peste el în casă, în puterea nopții, alături de un politruc din comună, și au efectuat o percheziție amănunțită, răscolind peste tot, inclusiv prin ogradă. Negăsind nimic ilegal sau compromițător, a fost lăsat în pace. Totuși, așa cum veți afla din interviu, viața lui Ion Cioroiu va lua o turnură cel puțin interesantă la finalul anilor ‘60.
Gradele i-au fost redate foarte târziu, la mulți ani după Revoluție, fiind avansat la gradul de colonel în mandatul lui Mircea Dușa la Ministerul Apărării Naționale.
Discutând cu domnul Ion Cioroiu, cumva, m-am simțit de parcă l-aș fi intervievat pe străbunicul meu matern, subofițerul de artilerie Virgil Bobârnichi (foto sus, împreună cu străbunica Aurica), plecat la Domnul încă de la începutul anilor ‘90, care, căzut prizonier la Cotul Donului, a refuzat categoric să se înroleze în așa-zisa divizie ”Tudor Vladimirescu”, alegând demnitatea lagărelor siberiene, de unde avea să revină ca o mână de oase, peste mai bine de 6 ani, ulterior fiind deblocat din Armată și închis, timp de 2 ani, la Jilava și la Poarta Albă. În copilărie îmi povestea frânturi de pe front și din prizonieratul rusesc, însă nu a vorbit niciodată despre cele îndurate în Gulagul de acasă. Mi-e tare dor de el.
Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:
Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule Ion Cioroiu. Și la mulți ani fericiți! Nu demult ați împlinit fabuloasa vârstă de 100 de ani. Ați văzut și ați pătimit multe. E o onoare și un privilegiu să vă strâng mâna. Vă mulțumesc că îmi acordați acest interviu. Haideți să începem, vă rog, cu o serie de repere personale.
Ion Cioroiu: Bună ziua. Și eu vă mulțumesc pentru dialog. M-am născut la 4 mai 1920, aici, în comuna asta buzoiană, care pe-atunci se numea Jideni, dar care, în 1952, avea să fie redenumită Podgoria. Sunt fiul unui erou al țării ăsteia – tatăl meu a luptat în Primul Război Mondial, numărându-se printre cei care au făcut România Mare. Sunt tare mândru de asta.
Am fost mulți copii la părinți. La sate, mai toate familiile aveau mulți copii. În vremurile alea, natalitatea nu creștea prin decrete și legi, cum avea să se întâmple sub dictatura comunistă, ci pe cale naturală.
Membru PNL, tata a fost de mai multe ori primar în comună – asta se-ntâmpla în anii ‘20-‘30. A făcut lucruri bune, țăranii îl ascultau și-l respectau, nu degeaba l-au votat atâția. Era agricultor priceput, om gospodar și cu scaun la cap. Munceam cu toții cât era ziulica de lungă și nu ne lipsea nimic. Am avut o copilărie fericită, mi-amintesc cu nostalgie de anii ăia. Ne ocupam cu agricultura și creșteam animale. Familia noastră contribuia la biserică, ajutam cu tot ce se putea. De mic am fost obișnuit să merg la biserică și să ascult slujba. Credința nu m-a părăsit niciodată. La zilele mari, tata chema preotul să facă sfeștanii, să dea cu agheasmă. Cu toții eram creștini practicanți, fiind crescuți în spiritul acesta al credinței și al dreptății. Ne respectam tradițiile, datinile… așa era satul românesc de odinioară.
Răzvan Gheorghe: Aveați 21-24 de ani în perioada participării României pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial. Erați un tânăr de perspectivă. Unde, cu ce grad și la ce armă ați activat?
Ion Cioroiu: Eram sublocotenent de infanterie, mă ocupam de stația de telegraf și făceam parte din linia de comandă a Regimentului 9 Dorobanți Râmnicu Sărat. Vedeți dumneavoastră, în primii ani ai războiului, eu n-am participat la lupte în mod direct, în schimb, am avut destule misiuni speciale – așa erau catalogate dispozițiile și comenzile pe care trebuia să le transmit prin Morse în diverse zone ale frontului. Eram ținut la garnizoană pentru instrucție, specializare și promovare. Aveam multe speranțe în sensul acesta, al unei cariere militare, speranțe pe care superiorii mi le-au încurajat, însă viața mi-a rezervat cu totul altceva.
Răzvan Gheorghe: Când ați fost trimis pe front? Ce vă amintiți din acea perioadă?
Ion Cioroiu: Pe front am plecat abia în aprilie 1944, împreună cu restul Regimentului 9 Dorobanți. În perioada aia nu prea mai exista carne de tun, drept pentru care, ultimele rezerve urmau să fie aruncate în primele linii, chiar în focul măcelului. Era aproape de finalul războiului, e-adevărat, dar omorul a mai durat câteva luni de zile. Am văzut multe orori în perioada aia.
Plecarea s-a făcut din satul Dărâmați, unde fuseserăm dislocați cu două zile înainte, și-apoi am mărșăluit vreo 40 de kilometri pe drumul național, care pe-atunci nu era asfaltat, până am ajuns la Focșani. Acolo am urcat în tren și am mers până la Roman, unde am fost trași pe o line specială și am coborât în pădure, nu în gara propriu-zisă. Linia frontului nu era departe. Zgomotele înfundate ale exploziilor răzbăteau până la noi.
N-am zăbovit deloc. Încolonați, am mărșăluit până în comuna Hoisești, care se află pe malul drept al Râului Bahlui, nu departe de Podu Iloaiei. Zările aveau culoarea flăcărilor. Exploziile se auzeau din ce în ce mai puternic. De-acolo, împreună cu stația de telegraf și cu servanții, am fost trimis tocmai în prima line, peste apa Bahluiului, în poziția Viișoara. Era iadul pe pământ.
Acolo mi-am desfășurat activitatea până în seara zilei de sâmbătă 19 august, când trupele rusești au reușit, printr-o incursiune sângeroasă, să spargă frontul și să-i scoată pe ai noștri din poziție. Au fost mulți, mulți morți de ambele părți… un măcel de proporții... Fiind responsabil cu stația de telegraf, poziția mea era foarte bine apărată, pentru că transmiteam prin Morse toate ordinele și dispozițiile primite de la superiori. Transmisiunile astea erau cruciale. Rușii n-au putut să răzbească până la mine, iar cei care au încercat au sfârșit mitraliați.
Inevitabil, spargerea frontului a cauzat un haos de nedescris printre ai noștri, care, pierzându-și poziția, stăteau răsfirați pe câmp, ca niște iepuri, săpându-și de zor adăposturi cu lopețile Linnemann. Erau descoperiți, sufeream pierderi mari. Hoardele rusești se tot scurgeau prin breșă, păreau un puhoi de neoprit. Se trăgea de pretutindeni. În anumite zone se dădeau lupte la baionetă.
La un moment dat, printre explozii și rafale de mitralieră, am auzit țăcănitul stației de telegraf – primisem comanda de a începe contraatacul. Îmi amintesc de parcă totul s-ar fi întâmplat în urmă cu numai cinci minute. Imediat, i-am transmis ordinul colonelului Dicu, comandantul Regimentului 9 infanterie, care era puțin mai departe decât sunteți dumneavoastră acum de mine, deci la vreo 3 metri distanță. Chiar și-așa, a trebuit să-i strig comanda, fiindcă exploziile ne asurzeau, cutremurând pământul. Colonelul a sărit pe motocicleta lui BMW, cu care putea merge și pe arătură, atât de puternică era, și a pornit în viteză spre noile noastre poziții, pentru a organiza contraatacul. Nu a apucat să se-ndepărteze decât vreo 8-9 metri, că un obuz rusesc a căzut chiar pe el, spulberându-l în toate părțile. Câteva schije au șuierat pe lângă mine, însă nu m-au atins. Dumnezeu să-l odihnească pe colonelul Dicu, dârzul nostru comandant. Zob l-a făcut obuzul ăla…
Răzvan Gheorghe: A mai avut loc contraatacul?
Ion Cioroiu: Da. În noaptea aia am reușit să învingem. Comanda a fost preluată de un maior. Ne-am regrupat și i-am lovit puternic pe ruși, forțându-i să se retragă de-a valma, cu pierderi mari. A fost crâncen. A fost o baie de sânge. În cursul ofensivei, am mai primit un ordin prin telegraf, de data aceasta stabilindu-se ca trupele noastre să-și oprească înaintarea în momentul în care își vor recupera vechile poziții, ceea ce s-a și întâmplat. E-adevărat, înaintarea ar fi fost o greșeală în acele condiții.
Dezastrul a urmat a doua zi – duminică, 20 august 1944 –, când trupele rusești și-au reînceput ofensiva, aceasta fiind prefațată de un raid al avioanelor aliate, care m-a îngrozit ca nimic altceva până atunci. Bombele zguduiau pământul. Apoi ne-au năpădit cu tancurile, în condițiile în care noi aveam doar două tanchete de fabricație germană cu ajutorul cărora reușiserăm să ripostăm în cursul nopții, când ne recuperaserăm pozițiile. Stolul de avioane și asaltul tancurilor au cauzat o nouă spargere a frontului, de data asta, rușii reușind să înainteze considerabil. Am fost încercuit, împreună cu mulți alții, și am căzut prizonieri. Asta se-ntâmpla pe 20 august. Începea Golgota mea.
Răzvan Gheorghe: Ce vă mai amintiți din momentul capturării și ce s-a întâmplat după aceea? Cum ați ajuns în Siberia?
Ion Cioroiu: Când a realizat că eram înconjurați fără șanse de scăpare, un maior s-a împușcat chiar în fața mea. Și-a luat adio de la camarazi, și-a proptit țeava revolverului în tâmplă și asta a fost, și-a împrăștiat creierii. Nu voia să cadă prizonier, era o umilință prea mare. Au mai fost cazuri de sinucideri printre ofițeri, dar pe ăsta l-am văzut cu ochii mei. E important să spunem adevărul așa cum a fost: o parte dintre ofițeri s-au bătut ca niște lei, plătind cu sânge fiecare palmă de pământ, alții au dat bir cu fugiții încă din cursul nopții, înainte să ne restabilim pozițiile.
După ce ne-au dezarmat, primul lucru pe care l-au făcut rușii a fost să ne tâlhărească de obiectele personale. Am fost loviți cu cizmele și cu patul armelor, înjurați în fel și chip. Se comportau de parcă eram animale. Militarii români care comentau sau făceau diverse gesturi de insubordonare erau împușcați pe loc. Rușii nu stătea la discuții. Și ai noștri cădeau, cădeau… Ahhhh… oftez și-mi vine să plâng… (n.m. – plânge) cum îi împușcau pe bieții băieți… Doamne, Doamne, prin câte am trecut…
Până la urmă ne-au dus la primul post de ajutor al rușilor. După ce ne-au strâns acolo, ne-au pus să cărăm răniții, indiferent dacă erau ruși sau din trupele noastre. Urlau mereu la noi și ne amenințau cu armele. Răniții erau duși cu niște mașini, cine știe ce s-o fi ales de ei… Mulți, mulți răniți. La un moment dat, ne-au ordonat să ne încolonăm iar un ofițer ne-a strigat în rusă, așa, în bătaie de joc:
– Haideți acasă!
Adică în Siberia, la asta se referea. Și-am plecat ca vai de noi, mărșăluind forțat. Eram mulți, un puhoi de suflete. Nu mai rețin câte zile a durat drumul, dar a fost îngrozitor, îngrozitor... Ne lăsaseră în paza unor militari vârstnici, cam toți erau trecuți de 50 de ani. Uniunea Sovietică își mobilizase toate forțele ca să învingă. Răi și brutali, rușii ne amenințau în permanență cu armele. Eram înfometați, vlăguiți, abia dacă ne mai târam. Picioarele îmi sângerau. Dăduse frigul, în unele zile a plouat. Norocul meu a fost că purtasem o manta când m-au capturat și am putut să o păstrez o perioadă, dar cei mai mulți nu avuseseră norocul ăsta.
Uneori reușeam să roadem câte un știulete crud de porumb, când treceam pe lângă lanuri, dar totul se făcea pe ascuns și cu multe precauții, fiindcă nu ni se permitea asta. Ne dădeau mămăligă făcută de trei zile. Dacă o aruncai, rămânea compactă, îți puteai sparge capul cu ea. Era ca un bolovan. În schimb, militarii ruși mâncau pâine albă românească. Aveau manutanțe peste tot și nu le lipsea nimic. Considerați dușmani pentru totdeauna, noi trebuia să suferim până la moarte. Asta ni se pregătea. Și mulți aveau să sufere până la moarte.
Trecuserăm Prutul. De ceva timp ne mânau ca pe vite prin Basarabia noastră. Mi se rupea inima când vedeam ce ravagii făcuseră invadatorii. Pretutindeni distrugere și teroare. Într-o zi, așa, mai pe seară, translatorul nostru – un sergent terist, băiat de toată isprava – le-a cerut rușilor să oprească puțin convoiul, cât să ne potolim setea la un budăi (trunchi scobit, întrebuințat ca ghizd la fântână – n. m.) aflat lângă o răscruce. Mereu sufeream de sete. Santinelele au bodogănit ceva, i-au vorbit urât, dar totuși ne-au permis să facem o mică pauză, deși ne zoreau în permanență. Nici n-am apucat să beau apă, fiindcă așteptam prea mulți la rând, că rușii s-au luat la ceartă cu sergentul nostru, iar unul dintre ei și-a scos revolverul și l-a împușcat direct în cap. Am văzut întreaga scenă. Teristul s-a prăbușit nu departe de mine, țâșnea sângele din el. În momentul ăla, rușii au început să urle și să ne amenințe că ne împușcă pe toți, fiind forțați să ne reluăm marșul.
În noaptea aia ne-au îngrămădit într-o fostă crescătorie de porci. A trebuit să dormim în nămol, care cum puteam. Eram vai de sufletele noastre. În puterea nopții, riscându-și viețile, câțiva prizonieri au reușit să fugă din țarcurile alea nenorocite, furișându-se printre sârme și santinele. Nu știu ce s-a ales de ei. România de pe ambele maluri ale Prutului căzuse sub ocupație rusească. A doua zi, văzând că se-mpuținaseră românii, militarii ruși ne-au luat la bătaie, ne-au înjurat și au tras cu armele în aer, ca să ne intimideze. Au fost clipe în care am crezut că ne vor împușca pe toți.
La un moment dat ne-am întâlnit cu Divizia ”Tudor Vladimirescu”. În timp ce noi ne duceam în prizonieratul siberian, de unde mulți nu se vor mai întoarce niciodată, ei veneau spre România, băgați în față pe post de carne de tun. Peste ani aveam să aflu că printre cei din Divizia ”Tudor Vladimirescu” se număra și viitorul meu cumnat, care a dezertat imediat ce a ajuns în România și s-a ascuns o perioadă la Jideni, pe la rude, fiindcă nu voia să lupte alături de ruși. Se alăturase Diviziei ”Tudor Vladimirescu” doar din disperare de cauză, ca să scape de Siberia.
Răzvan Gheorghe: Nu voi evita să punctez un aspect esențial, indiferent de sensibilitățile unora sau altora: din moment ce așa-zisa divizie ”Tudor Vladimirescu” (un construct propagandistic rusesc) a fost constituită la 15 octombrie 1943, prin ordinul direct al lui Stalin, la acel moment, România aflându-se în plin război cu URSS, așa cum va fi până la 23 august 1944, militarii români care s-au pretat la o astfel de înrolare nu se pot numi altfel decât trădători. Indiferent de motivații, faptul de a accepta să lupți alături de trupele inamice reprezintă un evident act de trădare. E incontestabil. Apoi, e de notorietate că regimul comunist și-a ales mulți călăi dintre cadrele reeducate venite cu divizia ”Tudor Vladimirescu”. Foști combatanți ai acestei structuri au ajuns comandanți de închisori și lagăre de exterminare, cu efectele cunoscute, făcând carieră în Armată, Securitate și Miliție.
Acestea fiind spuse, să revenim la relatarea dumneavoastră. În drum spre Siberia, ați trecut și prin lagărul de la Bălți, nu?
Ion Cioroiu: Da. Până la urmă am ajuns în orașul Bălți. Acolo era un lagăr mare în care am rămas cam două săptămâni de zile. Foamete, înghesuială, umilințe și amenințări cu execuția – astea erau la ordinea zilei. În lagăr se aflau mulți, mulți prizonieri români, dar și de alte naționalități.
După aceea ne-au îngrămădit în trenuri pentru animale și ne-au trimis în Siberia. Pe la mijlocul vagoanelor era un orificiu prin care ne făceam nevoile. Puțea de-ți întorcea mațele pe dos. Locomotiva aia cu abur abia dacă se târa pe șine. La fiecare vagon era postată câte o santinelă înarmată până-n dinți. Frigul devenise pătrunzător, noroc cu mantaua. Am suferit îngrozitor de sete, nu mai zic de foame. Din când în când, trenul oprea prin vreo pădure întunecată sau zăbovea în apropierea unor gări pustii. Drumul a durat opt zile. Am traversat Volga și am ajuns în Siberia, undeva în Munții Urali, în regiunea Sfertslovsk, raionul Declearca. Acolo ne aștepta lagărul nr. 7.313, care ne-a înghițit pe toți.
Răzvan Gheorghe: Relatați-mi, vă rog, despre perioada petrecută în acest lagăr. Doar acolo ați rămas în cursul celor patru ani de prizonierat?
Ion Cioroiu: Da, doar acolo. În lagărul nr. 7313 am întâlnit mulți militari români căzuți prizonieri încă din ‘42-‘43. Deveniseră niște umbre, dar tot refuzaseră să revină în țară cu divizia ”Tudor Vladimirescu”. Se organizau cum puteau, însă condițiile erau puțin spus inumane. Foametea domnea pretutindeni, te aducea în pragul nebuniei. Totul era raționalizat în cel mai drastic mod. Iernile, care durau mai bine de jumătate de an, temperatura cobora în mod uzual la – 50 de grade Celsius. Prizonierii erau din toate națiile care participaseră la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Da, era strașnic gerul siberian, nimic nu te pregătea pentru așa ceva, însă jumătate din timp scăpam de el, fiindcă trudeam în minele de cupru câte 8-10 ore pe zi, în diverse schimburi. În măruntaiele pământului ne lua cu fierbințeală, nu cu frig. Acolo era o altă atmosferă. Treceam de la o extremă la altă. Minele se căscau în apropierea lagărului, la numai 200-300 de metri. Era o zonă minieră importantă, auzisem și despre niște mine de cărbune unde munceau tot prizonieri și deținuți.
Organizați în brigăzi alcătuite din zeci de prizonieri, coboram cu ascensorul până la 130 de metri în subteran și de acolo porneam spre abataje. Trăiam iadul pe viu, a fost cumplit, cumplit... Foloseam perforatoare pneumatice, roca fiind extrem de dură. Te zdruncinau de nu mai știai de tine. Când ieșeam la lumina zilei, eram albaștri din cap până-n picioare din cauza prafului ăla blestemat. Vă dați seama cât ajungea în plămânii noștri. Norocul meu a fost că eram tânăr și în forță, altfel nu aș fi supraviețuit. Aerul era puțin iar apa ce se scurgea prin galerii ne cauza iritații dureroase și ne-nsângera pielea. Încărcarea vagonetelor cu minereu ne zdrobea cu totul, chiar dacă existau utilaje pentru asta. Muncă grea fără hrană, asta am pătimit timp de patru ani. Aerul era dogoritor, așa că munceam aproape dezbrăcați, deși la suprafață erau – 50 de grade Celsius. Șiroiau apele pe noi. Cu toate astea, la ieșire te izbeai de frig ca de un zid. Reveneam în lagăr conduși de câini dresați și santinele.
Răzvan Gheorghe: Mureau mulți prizonieri români? Se întâmplau deseori accidente în subteran?
Ion Cioroiu: Au murit mulți, foarte mulți… (începe să plângă – n. m.). Accidente se-ntâmplau destul de des, fiindcă întotdeauna exista pericolul surpărilor, al acumulărilor de gaze și al unor explozii întârziate. Rata de mortalitate era ridicată. Se puteau întâmpla o sumedenie de accidente. Știam că o să coborâm, dar nu știam dacă vom mai ieși la lumina zilei. Pentru ruși, viețile noastre nu prețuiau nici cât o ceapă degerată, vorba aia, așa că ne forțau să muncim în cele mai primejdioase zone, fără echipamente corespunzătoare și fără prea multe precauții.
Odată s-a surpat un mal mare și a prins sub el toată brigada care lucra acolo. Vorbesc despre 30-40 de prizonieri români. Pământul i-a înghițit în numai câteva secunde, de parcă nici n-ar fi existat. Din toată brigada aia nu au mai putut fi salvați decât câțiva, vreo 5-6, restul au rămas în măruntaiele pământului. Unii au fost zdrobiți de rocile uriașe, alții au pierit îngropați de vii. Și ăsta a fost doar un accident dintre multele. Accidentele nu erau excepții, ci chestii obișnuite. Rușii nu-și dădeau niciodată silința cu operațiunile de salvare.
Am văzut oameni mutilați îngrozitor, oameni care aveau să rămână infirmi pentru tot restul zilelor. Nu le pot uita urletele, plânsetele… Am văzut prizonieri cu mințile rătăcite care aveau să-și lase ciolanele în Siberia. Asistența medicală era ca și inexistentă, la așa-zisul dispensar nu existau medicamente. Stăteam îngrămădiți ca niște vite în barăci împuțite, în frig și-n cea mai cruntă foamete, înconjurați de santinele și de sârme ghimpate. Mulți mureau și din pricina bolilor, a infecțiilor. Tuberculoza făcea ravagii. Slavă Domnului că eram tânăr și aveam un organism puternic care a rezistat încercărilor. Eu n-am fost dărâmat de boli cât am rămas în Siberia.
Iernile, morții nu puteau fi îngropați, că nimeni nu săpa în pământul ăla înghețat, așa că-i aruncau undeva în apropiere, hrană pentru lupi și alte lighioane. Când viscolea, zăpada se punea de unul-doi metri. Troienele nu ne părăseau mai bine de jumătate de an. Eram înconjurați de păduri și ghețuri nesfârșite.
Frigul ca frigul, dar vă mărturisesc că cel mai greu am rezistat la foametea aia permanentă. Foamea te scotea din minți, pur și simplu. Era principalul inamic. M-am înjosit și am decăzut mult din cauza asta… mi-e groază când îmi amintesc… (începe să plângă – n. m.) Doamne, Dumnezeule… ce traumatizant, ce cumplit a fost totul… Ajunsesem într-un hal fără de hal…
Răzvan Gheorghe: La ce vă referiți mai exact?
Ion Cioroiu: Când reveneam în lagărul ăla nenorocit, rupți de-atâta muncă, în loc să ne odihnim, eu și alții ne obișnuiserăm să căutăm prin gunoaie, doar-doar om găsi resturi de coji de cartofi sau cine știe ce oase și lături, în zoaiele alea împuțite, ca să ne mai potolim foamea… (plânge – n. m.) Soldații ruși râdeau și ne batjocoreau, n-aveau pic de milă. Istoria trebuie scrisă exact așa cum a fost, de aceea vă spun toate astea. În halul ăsta ne aduseseră rușii pe unii dintre noi. Eram zdrobiți, smintiți de-atâta foame și teroare. Au fost vremuri de groază pură.
Desigur, am văzut și mulți militari români care preferau să moară decât să caute resturi prin gunoaie. Fie simpli soldați, fie ofițeri, oamenii despre care vă spun erau prizonieri încă din ‘42-‘43. Le-am admirat și le-am iubit dârzenia. Eu n-am avut tăria lor, recunosc asta. Și regret. Celor care s-or apuca să mă judece le dedic următoarele versuri:
”Tu n-ai fost cu mine-n război, să-mi apăr credința strămoșească, hotarul, / Tu n-ai fost cu mine-n tranșee, să-mi apăr țara și neamul”.
Răzvan Gheorghe: În anii de prizonierat ați început să ”scrieți” poezii în minte. Vă rog, recitați-mi una dintre ele.
Ion Cioroiu: Cu mare drag, chiar aveam de gând s-o fac. Poemul se numește ”Mama” și a fost conceput în lagărul de la Declearca:
Noapte bună, mamă, noapte bună,
Suflet drag, neprețuit odor,
Au venit și stelele să-ți spună
C-ai rămas iar singură-n pridvor.
Luna a apus după ulucă
Și-ai rămas iar singură-n pervaz,
Du-te mamă, du-te de te culcă,
În zadar l-ai așteptat și azi.
Luna este gata ca să plângă
Peste păru-ți viscolit de nea,
Candela e gata să se stingă.
Ai uitat azi mamă și de ea.
Zi de zi, ba azi, ba mâine poate,
Îți aștepți feciorul în pridvor,
dar el la Declearca se stinge-n noapte,
Biciuit pe Calea Robilor.
Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc. Mă emoționează că un text născut din dor și cea mai aprigă suferință, undeva pe la mijlocul anilor ‘40, răzbate până la mine chiar prin gura autorului. E o onoare și un privilegiu să vă ascult. Să mergem mai departe. Cum v-a ajutat credința în Dumnezeu de-a lungul celor patru ani petrecuți în Siberia?
Ion Cioroiu: Fără Dumnezeu nu doar că aș fi fost nimic, dar cu siguranță că aș fi pierit în iadul siberian. El mi-a dat forță să rezist de pe-o zi pe alta, El m-a ajutat să merg mai departe și mi-a ținut aprins licărul speranței, deși eram înconjurat de teroare și moarte. Numai Dumnezeu m-a scos teafăr din Siberia. El și rugăciunile mamei. Am fost crescut în spiritul acesta creștin ortodox, așa că nu mi-am abandonat niciodată credința.
Mi-amintesc de o zi de Paști. Brigada din care făceam parte cobora în minele de cupru. Nu mai rețin cum socotiserăm, dar știam că-s Sfintele Paști, deși în Siberia nu existau preoți și biserici, totul fusese satanizat. De ascensor se ocupa o rusoaică bătrână. Era o femeie chinuită, o țărancă strămutată de cine știe unde. Era o victimă, nu făcea parte dintre torționari. Bătrâna ne-a zâmbit și ne-a întâmpinat cu ”Hristos a înviat!”. Asta m-a întremat și parcă m-a luminat pe interior. Dumnezeu era acolo cu noi în Siberia. Sovieticii sataniști nu ni-L puteau lua.
Răzvan Gheorghe: Când și cum ați fost eliberat din prizonierat? Cum a fost revenirea în România comunizată și ocupată de trupe rusești?
Ion Cioroiu: Eliberarea mea a avut loc în 1948. Am stat în lagăr patru ani de zile. Mulți prizonieri au rămas acolo, în spatele sârmelor ghimpate, nu puțini fiind capturați încă din timpul bătăliilor de la Cotul Donului. Mulți nu s-au mai întors niciodată. Rușii decideau cine rămânea și cine pleca pe baza unor selecții pe care nu le înțelegeam. Pur și simplu, m-au anunțat că mă eliberează și asta a fost. Atunci au fost eliberați mai mulți. Nu-mi venea să cred că plecam teafăr de-acolo. Drumul înapoi nu s-a mai făcut în vagoane pentru animale, dar tot umilitor a fost. Arătam în ultimul hal, hainele atârnau zdrențuite pe noi. Am revenit în țară pe la finalul lunii iunie, de Drăgaică (24 iunie – n. m.). România pe care o știusem eu nu mai exista. Comunizarea era în toi, la fel și teroarea stalinistă.
Răzvan Gheorghe: Când ați fost deblocat din Armată? Ați avut probleme cu Securitatea, care urma să fie constituită foarte curând, în luna august a aceluiași an?
Ion Cioroiu: De la început am observat că prim-secretarii organizațiilor de partid erau foarte atenți la prizonierii ce reveneau din lagărele siberiene. Vorbeau politicos, păreau amabili. Se căutau cadre. Un prim-secretar de organizație m-a convocat în biroul lui și mi-a oferit posturi în Securitate și în Poliție (Miliția urma să fie înființată în ianuarie 1949 – n. m.), dar am refuzat orice chestie de genul ăsta. Văzusem cu ochii mei ce însemna Rusia și cum trăiau oamenii acolo. Nu mă atrăgea absolut deloc să lucrez pentru structurile de forță ale comuniștilor veniți pe tancurile rusești împotriva cărora luptasem pe front. I-am mulțumit și i-am zis că aveam starea de sănătate zdruncinată, că eram extrem de slăbit, ceea ce vedea și el, și că aveam nevoie de odihnă, de timp ca să-mi pun gândurile în ordine. Nu a insistat.
La ceva vreme după asta, într-o noapte, m-am trezit cu securiștii pe cap. Au năvălit în casă, m-au bruscat, mi-au vorbit urât și m-au amenințat cu pușcăria. Printre cei care i-au chemat s-a numărat și secretarul primăriei din Jideni, care era de baștină din Pleșești. Ăsta a venit cu securiștii și m-au percheziționat acasă, au răscolit peste tot, inclusiv prin ogradă, dar n-au găsit nimic din ce credeau ei. Nu mi-au spus ce anume căutau. Probabil, orice lucru care mi-ar fi cauzat probleme. Asta se-ntâmpla prin toamna lui ‘48. Tot atunci am fost deblocat din Armată. O perioadă am lucrat în domeniul industrial, prin diverse fabrici. Nu mi-a fost ușor. Locuiam la Jideni, în vechea casă părintească. După percheziția aceea n-am mai avut probleme cu Securitatea, dar știam că turnătorii din comună erau cu ochii pe mine.
Răzvan Gheorghe: Totuși, peste ceva timp, statutul dumneavoastră avea să se modifice la modul diametral opus, în sensul că, la finalul anilor ‘60 ați devenit membru al PCR și ați ajuns de două ori primar în comuna Podgoria (numele de ”Jideni” fusese schimbat în anul 1952).
Ion Cioroiu: Da, așa s-a întâmplat. Să vă povestesc cum a fost. Ani de zile am făcut munca de jos fără să mă plâng. Munceam din greu și-mi vedeam de ale mele. Oamenii din comună mă îndrăgeau, la fel cum l-au îndrăgit și pe tatăl meu, care fusese primar în repetate rânduri. Familia mea era respectată. Vremurile se mai schimbaseră, intraserăm într-o altă logică. Nu erau vremuri bune, dar altele ne fuseseră interzise. M-am înscris în partid, e-adevărat, însă nu am fost niciodată un comunist real. Nu m-a interesat niciodată politica lor. Am crezut întotdeauna în Dumnezeu și n-am făcut rău nimănui. Anii treceau și voiam să las și eu ceva în urma mea. Țăranii de-aici m-au vrut primar și m-au ales de două ori. De când revenisem din prizonierat nu făcusem probleme autorităților, așa că nu s-a opus nimeni. Pe-atunci, mandatul era de numai doi ani. Am fost primar de la finalul lui ‘68 până în ‘71, primul mandat, și-apoi am fost reales în ‘71, însă nu mi s-a mai permis să-mi finalizez al doilea mandat.
Răzvan Gheorghe: Care a fost motivul?
Ion Cioroiu: Eram ales și deputat județean, că așa se-ntâmpla pe-atunci, funcția asta venea la pachet cu cea de primar. În ‘72 a trebuit să particip la o ședință a deputaților de la nivelul județului Buzău. Se analiza problema economică, modul în care fiecare comună în parte contribuise la realizarea planului de stat. Primarii erau muștruluiți zdravăn pe line de partid, celor mai mulți le era frică să deschidă gura. Când mi-a venit rândul să iau cuvântul, le-am spus în față următoarele:
– Cât va fi Ion Cioroiu primar la Podgoria, niciodată nu se va merge din poartă-n poartă ca să li se ia țăranilor animalele pentru a fi date la stat. Nu este corect. Eu nu pot accepta așa ceva.
Am fost îndepărtat de la microfon imediat ce am spus cuvintele astea. Și-apoi gata, s-a terminat cu funcția de primar. M-au înlăturat și m-au tras pe o line moartă din punct de vedere politic – m-au trimis la ”munca de jos”, cum se zicea în epocă. N-am regretat niciodată cele spuse în ședința aia. N-aș fi putut să iau animalele din curțile oamenilor, că asta făceau comuniștii prin alte sate. Le luau țăranilor porcul, vițelul, mielul, găinile… veneau milițienii peste ei când sacrificau vreun animal… Am vrut să fiu primar ca să urmez exemplul tatălui meu și ca să fac ceva pentru oamenii din comuna pe care o iubesc, că și-așa erau amărâți ca vai de ei, nu să ajut la nenorocirea lor.
După aia am fost încadrat la Centrala de Construcții Mașini Grele și Utilaje de la Brașov, fiind repartizat la o întreprindere de profil din Râmnicu Sărat – fabrica de garnituri de frână și etanșare. Pe-atunci importam de la ruși azbestul din care se făceau toate izolările sistemelor de frânare și de etanșare. Acolo am lucrat până în ‘80, când am ieșit la pensie. Aveam 60 de ani, m-am pensionat la cerere. Apoi, din moment ce la Podgoria nu exista o altă posibilitate, am muncit la colectivă până la căderea regimului comunist. Încă mă țineam bine. M-au băgat într-o brigadă de bătrâni și ne-au repartizat o bucată de pământ pe care o lucram la comun. Era rău în anii ‘80, românii făceau foamea și frigul, era greu să-ți procuri produsele de bază, însă nici ce au făcut politrucii de după ‘89 nu a fost bine, când și-au bătut joc de agricultură și au distrus sistemele de irigații.
Din perioada interbelică și până acum, în România nu s-au mai născut politicieni autentici, patrioți și cu adevărat competenți. Elitele au murit în pușcării și lagăre. Clasa noastră politică e alcătuită din hoți, lepre, incompetenți și prostovani, indiferent de culoare. De-ar putea, le-ar lua oamenilor și sufletele. Politicile lor sunt deșănțate și mincinoase, nu pot crede în ele. Teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Asta-i o problemă mare în România. Vai de noi cu politrucii ăștia, vai de noi… Poporul român a trecut prin multe lupte grele până când și-a văzut visurile împlinite. Conducători de-acum nu-s în stare de nimic, doar dau din gură. Îmi pare rău când îi văd pe tineri că pleacă din țară în număr așa de mare. Plecarea lor arată eșecul clasei politice din ultimele trei decenii.
Răzvan Gheorghe: Cum a fost viața dumneavoastră după momentul decembrie 89?
Ion Cioroiu: De la întreprinderea de frâne, unde am lucrat cu toxicitate mare, în condiții grele, mi-a revenit o pensie bună. Mă rog, la-nceput a fost bună, dar prețurile s-au tot mărit. Încă de la începutul anilor ‘90 m-am implicat în activitatea AFDPR Râmnicu Sărat. Și acum sunt vicepreședintele filialei, deși vârsta și sănătatea nu-mi mai permit să ies din casă. E așa, mai mult o poziție simbolică, fiindcă cei mai mulți foști deținuți politic din zonă au murit. Din când în când le-am vorbit tinerilor despre experiențele mele de pe front și din Siberia. Le vorbesc și acum – poarta mea le este mereu deschisă. Generațiile care vin din urmă trebuie să știe ororile la care a fost supus poporul acesta. În 2010 am participat și la Universitatea de Vară organizată în incinta fostului penitenciar comunist din Râmnicu Sărat. Multe nenorociri s-au petrecut acolo, lumea trebuie să cunoască adevărul. Le-am vorbit tinerilor despre crimele săvârșite în această închisoare sinistră dar și despre crimele comunismului în general.
Să-ți spun o chestie care m-a scârbit în ultimul hal. Pe fostul primar de-aici din Podgoria îl cheamă Constantin Baciu. De baștină e din Coțatcu. A fost primar trei mandate. În primul era PSD-ist, în cel de-al doilea a fost PDL-ist, iar în ultimul a devenit PNL-ist. La un moment dat, într-o ședință de consiliu s-a hotărât ca veteranilor de război să li se acorde un stimulent pecuniar. Era o sumă mică, mai degrabă simbolică. Ei bine, acest bandit de primar a scos banii de la casierie – nu doar pe ai mei, că eram mai mulți veterani de război – și i-a băgat direct în buzunar, în loc să-i dea oamenilor. Mi-a spus asta chiar unul dintre consilierii lui care a venit și m-a întrebat dacă primisem banii de la primărie. Nu-mi amintesc exact despre ce sumă era vorba. Iată la ce s-a dedat acest Constantin Baciu, care avea un salariu foarte mare. Mi-a furat mie și altora banii ăia puțini, care ar fi reprezentat un avans pentru medicamente. Că tot veni vorba, nici măcar medicamentele nu le-am primit gratuit, așa cum scrie în Legea 44 din 1994, care se referă la drepturile veteranilor de război.
Vechiul grad luat de comuniști mi-a fost redat destul de târziu, nici nu mai rețin exact când, iar avansarea mea la gradul de colonel s-a întâmplat când era Mircea Dușa la Ministerul Apărării Naționale.
Mi-am iubit enorm soția, 60 de ani am trăit împreună. S-a stins acum mai bine de zece ani. Am îngropat-o într-o zi de Crăciun. Mi-e tare dor de ea.
Medicul de familie vine lunar și mă tratează. Are 50 de ani și mi-a zis că până acum nu a mai văzut un bătrân de anii mei care să aibă o asemenea ținere de minte. Uite că eu nu vreau să uit. Îmi scriu poeziile într-o agendă, dar acum o fac din ce în ce mai greu și mai împrăștiat, că mă dor falangele degetelor și-mi tremură mâinile. Trec zilele, trec mereu, îmbătrânesc și-mi pare rău. Anii se duc în zbor peste viața tuturor. Ce să-i faci, asta-i viața omului. Deșertăciune.
Uneori nici mie nu-mi vine a crede cât de mult am trăit. Am ajuns la anii ăștia pentru că am fost cumpătat în viață, n-am stat prin baruri și cârciumi. Am dus o viață moderată, fără vicii și excese. Nici avere n-am făcut, că n-aveai cum să faci avere pe vremea comuniștilor. Puținul lăsat de la părinți și socrii îl am și acum și-l voi lăsa la nepoți și strănepoți, ca să nu spună că am trecut aiurea prin viață.
