"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În URSS nu a existat niciodată o așa-zisă ,,egalitate etnică", deși aceasta a fost clamată mincinos de toți dictatorii criminali de la Kremlin. Drept urmare, rușii au fost traumatizați de complexul așa-zisei ”superiorități” a ”fratelui mai mare”, iar minoritățile naționale au fost traumatizate de multiple umilințe și abuzuri. Aceste clarificări îi aparțin sociologului și disidentului rus Igor Eidman, din al cărui editorial (detalii AICI) cităm în cele ce urmează:
”Nu sunt deloc surprins că există atât de mulți rasiști printre nativii din fostele republici sovietice. Societatea sovietică târzie a fost literalmente saturată de naționalism și rasism. Predicând în mod formal internaționalismul, autoritățile însele făceau cu ochiul populației: ‹sunt doar vorbe, un ritual›. Toate națiunile sunt egale, dar ‹fratele mai mare› rus este mai egal decât ceilalți, balticii nu sunt de încredere, evreii sunt ‹suspecți›, germanii sunt ‹fasciști› și nu există deloc tătarii din Crimeea. Și așa mai departe și tot așa. Internaționalismul obsesiv declarat, dar complet fals, s-a transformat în opusul său - xenofobia și rasismul.
Îmi amintesc totul foarte bine. Poreclele jignitoare compuse în mod inventiv despre ‹popoarelor frățești› erau folosite de către un sovietic mediu aproape mai des decât numele lor oficiale. (...)
Catalogarea ca ‹non-rus› s-a transformat într-o înjurătură: ei bine, ești ca un non-rus, faci totul ca un non-rus, adică, cumva strâmb, greșit. A existat și un astfel de termen semi-oficial – natsmen (minoritate etnică). ‹Oamenii de stat› îl pronunțau față de reprezentanții tuturor celorlalte națiuni sovietice cu aproximativ aceeași intonație ca și germanii în timpul naziștilor – cuvântul ‹subuman›.
Regretatul istoric și jurnalist georgian Oleg Sandro-Panfilov ridiculiza, în articolele sale, această contradicție enormă, iar asta, în ciuda faptului că Moscova clama ‹egalitatea și frăția între popoare›, având pe teritoriul imperiului peste 100 de popoare diferite care continuau să trăiască pe propriile teritorii, chiar dacă ocupate de ruși, ele fiind numite de către ruși drept popoare ‹natsmene› (adică, un fel de ‹minoritari›, care erau de fapt majoritari, la ei acasă!). Aceste realități nu puteau decât să arate limpede caracterul șovinist și credința rușilor în ‹superioritatea› lor față de popoarele și republicile pe care le-au anexat, inclusiv față de basarabeni.
Cu toate acestea, xenofobia naționalistă nu era răspândită doar în rândul ‹poporului imperial›. Alte națiuni nu s-au deosebit prea mult în acest sens. Așa cum se întâmplă într-un lagăr, șeful îi persecuta pe toți, iar cei mai slabi erau și mai umiliți. Îmi amintesc că odată, în adolescență, am întâlnit la Moscova un grup de tineri turiști din RSS Uzbekistan. M-au întrebat de ce naționalitate sunt. Am spus că sunt evreu. Acest lucru le-a provocat nu doar o stare ridicolă, ci și râsete sălbatice, ca și cum le-aș fi spus o glumă obscenă.
Apropo de evrei. Oamenii se întreabă adesea cum se poate vorbi despre discriminarea evreilor în URSS, când printre ei erau atât de mulți artiști, oameni de știință, scriitori și oameni cu studii superioare faimoși și, în medie, nu trăiau mai rău din punct de vedere financiar decât alții. Toate acestea sunt adevărate, dar cu atât mai traumatizantă a fost umilința națională la care au fost supuși evreii. Ei se aflau într-o situație de discrepanță de statut (conform lui G. Lenski), adică, având, în majoritatea cazurilor, un statut personal realizat destul de ridicat, dar aveau și un statut atribuit foarte scăzut; erau stigmatizați prin originea lor națională ‹defectuoasă›.Astfel, mama mea, de exemplu, a fost oficial dată afară în ultimul moment dintr-o excursie turistică de-a lungul Dunării din cauza originii sale evreiești. Ea visase să viziteze Viena, însă s-a ales doar cu o umilință sălbatică”.
