Culpa (o mărturisire teologică)

Culpa de a fi român, cel puțin în sensul cetățeniei, dar nu numai – eu, personal, cât știu, sunt oricum un amestec halucinant de dobrogeni, cu ale lor coloraturi, polonezi, ruși, ceva evrei –, statornic într-o credință primită exact cum o primesc și alții, ca dar, dar desfăcând cutia, pricepând privilegiul de a trăi sub cupola Ortodoxia de care mă lipesc ca de ultima frontieră, am conștientizat-o imediat după 1989. Intrat fără voie și program în spațiul public, catapultat direct în istoria literaturii române prin volumul meu de debut cu și despre Petre Țuțea, recenzat de zeci de oameni, majoritatea plecați, de la Zigu Ornea la Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, ajuns prieten și ucenic, partener de dialog și, recent, confesor al unor figuri fabuloase ale spiritului întrupat în acest spațiu, nu am încetat să mă întreb cum este posibil evenimentul de a fi român.

Românitatea mea este una mirabilă, pentru care nu am făcut nimic pentru a o obține și care reprezintă, fără exagerare, singurul credit pentru care nu am depus cerere. Am fost copleșit și smerit de realitatea faptului că mă înscriu într-un flux și într-un duh care, dincolo de corupție, găuri în asfalt sau alte neajunsuri, nu încetează să mă miște, să îmi dea curaj și să mă îndemne la ceea ce fac sub lumina reflectoarelor și nu numai. Adâncirea și conștientizarea apartenenței s-a petrecut, bărbat tânăr pătimaș, prin iubirile minunate, intense – nu, nu sunt un depravat, ci alcătuire de trup și suflet la cote maxime! – cu femeile din viața mea: de la grecoaică la evreică, de la nemțoaică și austriacă la, ah!, japoneza care mi-a deschis cutiile miresmelor Orientului rafinat. Ce zile și ce nopți! Terasa locuinței noastre din Florența a fost martoră la voluptăți intraductibile. Câte peisaje, culturi, limbi, orizonturi, avioane, parcuri, meri înfloriți, mâncăruri de excepție, de la picnicuri în Toscana la fugu în Tokyo! Nu m-am putut însă decide deloc să plec definitiv din mine însumi, să mă stabilesc în alt loc decât în cel al nașterii. Măcar în Europa să fiu, îmi ziceam. În fine, Dumnezeu a fost atât de bun cu mine încât, atunci când nu mai aveam nicio nădejde, gândindu-mă cu groază ce am să fac după ce am să mă întorc de la mormântul proaspăt al mamei, mi-a scos în cale iubita mare, mama iubitei mici. Ce senzualitate, ce luptă, câtă binecuvântare! Am adunat atâtea datorii de iubire încât, pentru a le plăti, mi-ar trebui încă o viață.

Așadar, rămânând fidel românității, înțelegând și adâncind treptat corolarul religios, ortodox, fără salturi spectaculoase, am deschis pentru a doua oară ochii. Am observat cu luciditate ce și cum se discută, care sunt termenii, unde plutește ambiguitatea și de unde ar putea veni, ca să zic așa, ispita. Or, din acest ultim punct de vedere, simplist formulat probabil, am luat la cunoștință că există unii, de regulă bine dispuși, fruști dar nu și primitivi, expresivi fără a fi și suficient de argumentativi, care întrețin fundalul sonor al patriotismului benign, care se bucură, suferă, râd și plâng în miezul peisajului ajuns pentru ei, dar și pentru mine, (a)casă. În același timp, tot din vreme, am luat act de existența celor care, nici ei deloc puțini, disprețuiesc, care contestă, pun întrebări și ridică semne de întrebare, care denunță românitatea ca pe o culpă, reducând o istorie multiseculară la câteva episoade extremiste din modernitate, dar care nu sunt de fapt interesați să ajute la elucidarea lor, ci doar să le citeze ca probe. Nu am întâlnit, paradoxal, decât unii autori străini care, prin empatie, încercau să vadă zăpăcelile de la noi drept penultimul cerc al pietrei aruncate în lacul teribilului secol trecut, care nu scuzau, nici nu încurajau, dar care intuiau cu precizie că periferia trebuie tratată cu onestitatea de care se bucură centrul. Or, între această poziție și cea a unora care, aici, la fața locului, doar acuză, care se autovictimizează din start, prejigniți fiind, care se detașează printr-o închipuită superioritate etică, se întind lumi. Sunt exact distanțele care amână apropierea de substanța unor regretabile și barbare fapte, înțelegându-le, nejustificându-le, dezamorsându-le. Cum-necum, prin abordarea unilaterală, parcă răul devine astfel complex, de-a dreptul misterios, atractiv. Ceea ce este pur și simplu groaznic.

Un fix al celor care denunță atașamentul național, fundament al celui societal, este, cum altfel?, Biserica Ortodoxă majoritară. Pe seama ei se pun toate relele trecute, prezente și mai ales viitoare. Ea este instituția care a transportat, sedimentat și cimentat mentalitatea de retrograzi ce suntem, prin ea a dat buzna peste fondul nostru „curat” de pecenegi, cumani, daci și romani bizantinismul înțeles, cum altfel?, ca perversitate, ca falsă imperialitate. Din acest punct de vedere, în ciuda mijloacelor de informare, a unei extraordinare bibliografii românești și străine pe temă, clișeul triumfă în vădit dispreț cognitiv și axiologic. Ce știți voi?! Dacă nu suntem confiscați retoric de tot felul de perverși ai puterii vremelnice, suntem somați permanent, români ortodocși, să ne explicăm, să ne justificăm, dialogul intelectual fiind frecvent gripat de absența efortului de a face diferența dintre persoane și instituție, dintre mine, ca om, și liniile mari ale unei istorii mereu în dinamică. Cum sunt de trei decenii în spațiul public, repet: fără să îmi fi propus asta, mă lovesc nu de puține ori de refuzul personal al altora de a sta de vorbă, făcând experiența concurenței nemiloase dintre literă și duh. Bine, și cine acceptă totuși dialogul, nu mai iese din el aidoma cum a intrat, descoperind în mine un interlocutor cinstit care, prin simetrie metodologică, pretinde aceeași cinste și din partea celuilalt. Iar asta încurcă nu doar pe cei din „afară”, ci, oricât de surprinzător, dar nu inexplicabil, și pe cei din „sistemul” eclesial propriu. În orice direcție, firescul este ocolit, trezind reacții nefirești, la limită delirante. Într-o lume bolnavă, sănătatea minții, bazată pe experiențe de viață cu adevărat universale, și credința, legată și ea la universalitate, ajung defecte impardonabile.

DOXA!