"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Războiul la scară largă pe care Rusia l-a declanșat în Ucraina durează de mai bine de un an și jumătate. Evenimentul – în fapt, cel mai mare război convențional izbucnit în Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial – a șocat mapamondul, devenind principalul subiect pe agenda presei internaționale. În definitiv, zone critice din întreaga lume depind în mod direct de evoluțiile acestui război, fapt ce reprezintă o ilustrare sugestivă a principiului vaselor comunicante.
Milioane de oameni au fost și au rămas înlănțuiți de ecrane, urmărind evoluțiile de pe front. Dar nu toată lumea a numit războiul pe nume: război. De exemplu, la început, mulți politicieni occidentali dar și o serie de organizații internaționale au preferat să folosească termenul de ”conflict” pentru evenimentele din Ucraina. Cu toate acestea, nu a trecut mult și cuvântul ”război” și-a făcut apariția pe mai toate buzele. Dar, conform legilor și documentelor, este sau nu un război?
Cert e că, la nivel legislativ, în Ucraina a fost introdusă legea marțială. Însă aceasta nu este același lucru cu starea de război.
Inexactitățile legislației ucrainene
În realitate, reglementarea procedurii de introducere a legii marțiale ar fi trebuit să înceapă printr-o revizuire a Constituției Ucrainei.
Potrivit prevederilor paragrafului 20 din prima parte a Articolului 106 al Constituției, președintele Ucrainei este autorizat, exclusiv în cazul în care se confruntă cu o amenințare de atac ce pune în pericol independența statului, să ia decizii cu privire la: 1) mobilizare generală; 2) mobilizare parțială; 3) introducerea legii marțiale la nivel național; 4) introducerea legii marțiale în anumite zone ale Ucrainei;
În ceea ce privește legea marțială, aceasta poate fi impusă atât în timpul agresiunii declanșată de un alt stat, cât și în vederea restabilirii ordinii interne.
E bine de știut că însuși conceptul de ”lege marțială” este definit simultan în două legi distincte ale Ucrainei – ”Cu privire la regimul juridic al legii marțiale” și ”Cu privire la apărarea Ucrainei” –, care diferă semnificativ una de cealaltă. Paralelismul legislativ este evident pentru oricine. Iar efectele nu pot fi decât negative.
În plus, în legislația națională există un vid total în ceea ce privește conceptele de ”stare de război” și ”timp de război”, acestea nefiind definite și clarificate niciunde.
”Starea de război” e menționată numai în Constituție, mai exact în paragraful 9 din partea 1 a Articolului 85, acolo unde se indică faptul că starea de război poate fi introdusă oficial în Ucraina în cazul unei amenințări imediate sau al unei agresiuni armate.
De notat că prevederile Articolului 4 din legea ”Cu privire la apărarea Ucrainei” și ale Articolului 1 din legea ”Cu privire la regimul juridic al legii marțiale” – care reglementează normele administrative și procedurale de introducere ale legii marțiale – nu sunt clare, totodată fiind incompatibile cu norma specificată în paragraful 20 din prima parte a Articolului 106 din Constituția Ucrainei.
Înainte de modificarea paragrafului 19 din prima parte a Articolului 106 din Legea Fundamentală, președintele Ucrainei avea doar două motive pentru a-și exercita atribuțiile speciale, în cazul unei agresiuni armate împotriva statului: 1) a supune atenției Radei Supreme o cerere privind declararea stării de război; 2) luarea unei decizii referitoare la utilizarea Forțelor Armate ale Ucrainei;
Prin normele enunțate în paragraful 19 din prima parte a Articolului 106 din Legea Fundamentală, începând cu 2.03.2014 a fost exclusă condiția declarării stării de război ”în caz de agresiune armată împotriva Ucrainei”. NU este o coincidență că această modificare s-a făcut în timpul guvernării aservite președintelui pro-rus Ianukovici și NU este o coincidență că asta s-a întâmplat la începutul războiului din estul Ucrainei.
O necesitate: îmbunătățirea întregii legislații din domeniul Apărării
Având în vedere cele de mai sus, devine cât se poate de clar că, potrivit normelor paragrafului 19 al Articolului 106 din Constituție, procedura punerii în aplicare a declarării stării de război de către președintele Ucrainei nu este nici clară, nici funcțională. Asta întrucât, conceptul de stare de război nu este definit de normele și actele legislative, pe cale de consecință neexistând nici motivele legale, clar enunțate, care să permită declararea acesteia. În aceste condiții, e imperativ necesar ca legislația internă în domeniul apărării să fie îmbunătățită, întrucât aceasta nu stabilește principalele definiții și nici nu face distincție între concepte-cheie, cum sunt ”stare de război” și ”drept marțial”, care devin esențiale în procesul protejării suveranității statului, cu atât mai mult atunci când inamicul săvârșește o agresiune armată împotriva Ucrainei.
Modificările sunt necesare și e nevoie să fie operate urgent, având la bază un studiu corespunzător și plenar asupra întregii legislații ucrainene din domeniul apărării.
2014. Începutul războiului din estul Ucrainei
La acea vreme, fostul președinte Petro Poroșenko a refuzat să consemneze legal faptul că Rusia începuse un război în estul Ucrainei. Asta deși toate autoritățile știau prea bine că armele și personalul militar veneau din Rusia. Deși era clar pentru toată lumea că Rusia purta un război împotriva Ucrainei, iată că Poroșenko și ai lui au proclamat că, de fapt, ar fi fost vorba despre o ”operațiune teroristă”, NU despre un război, fără ca Rusia să fie indicată explicit ca ceea ce este: stat agresor. În viziunea lui Poroșenko, Ucraina ar fi desfășurat o ”Operațiune Antiteroristă”.
În același timp, legăturile diplomatice, economice și de transport cu Rusia NU au fost oprite.
Cum ar fi putut Ucraina să recunoască oficial că Rusia era un stat agresor, dacă statul ucrainean nu și-a încetat legăturile cu aceeași Rusie? Cum putea face asta fără declararea stării de război?
Mai mult, în 2014 nici măcar nu a fost introdusă legea marțială – avea să fie introdusă mult mai târziu, în 2018, pe teritoriul a 10 regiuni, dar asta s-a întâmplat nu din motive de apărare și siguranță națională, ci pentru simplul motiv că partidul lui Poroșenko se prăbușise în toate sondajele și urmau alegeri locale, iar alegerile nu pot fi organizate în timpul legii marțiale, așa că a introdus-o pentru a evita un dezastru în alegeri.
”Legea marțială nu înseamnă o declarație de război, ci e exclusiv pentru apărarea Ucrainei”, insista Petro Poroșenko, în 2018.
Cum explică politicienii ucraineni această anomalie
În prezent, legea marțială a fost impusă pe teritoriul tuturor regiunilor, în continuare neexistând nicio consemnare legală a faptului că Rusia e statul agresor.
Știrile despre ruperea relațiilor diplomatice ale Ucrainei cu Rusia au început să apară în 2022, mai degrabă ca un răspuns la recunoașterea publică de către Putin a așa-ziselor ”republici populare” Donețk și Luhansk.
Simultan, în presa națională a început să apară tot mai des întrebarea: de ce a fost introdusă legea marțială în Ucraina și nu a fost declarată starea de război?
La un moment dat, pe internet a apărut un răspuns postat de Hanna Maliar, ministrul adjunct al Apărării (membră a partidului Sluga Narody), care susținea următoarele: 1) această întrebare ar reprezenta o narațiune a FSB, creată pentru a genera o vânătoare de ”trădători” și pentru a presăra vrajba în societate; 2) nu e nevoie de adoptarea unei legi sau a unui decret care să confirme în mod expres că există un război, întrucât chiar faptul agresiunii armate confirmă deja acest lucru;
”Nu contează dacă cineva recunoaște sau nu războiul, dacă războiul a fost declarat sau nu. Suntem în război din 20 februarie 2014. Această dată la care a început agresiunea militară rusească este menționată în mod repetat în legi și sentințe judecătorești”, a subliniat Hanna Maliar.
Din toate cele spuse de ministrul adjunct al Apărării, clarificarea despre 2014 este oarecum surprinzătoare. Pentru că, nici în acel an, nici mai târziu, Rusia NU a fost recunoscută în mod legal ca stat agresor, ceea ce avea să cauzeze o serie de probleme pentru Ucraina. În 2014 s-a vorbit doar despre ”rezolvarea conflictului din Donbas”, deși Ucraina se afla în plin război cu Rusia invadatoare.
Dureros de familiarele Acorduri de la Minsk (1 și 2) – unele dintre cele mai rușinoase și mai catastrofale documente semnate de statul ucrainean, care au generat un val de consecințe negative, facilitând adâncirea dependenței Ucrainei de Rusia – NU au recunoscut Rusia ca parte a războiului pe care chiar ea l-a declanșat, ci au făcut-o ”mediator”, exact așa cum și-a dorit Kremlinul.
Războiul și dreptul internațional. Participarea Belarusului
Hanna Maliar a citat și un fragment din Rezoluția ONU ”Cu privire la agresiune” din 1974, care arată clar ce fel de acțiuni – indiferent dacă declarația de război a fost sau nu exprimată – sunt calificate drept ”agresiune” în dreptul internațional.
”Atenție la punctul F – este vorba despre Belarus. Furnizarea teritoriului dvs. unui alt stat pentru a comite o agresiune împotriva unui stat terț este, de asemenea, o crimă de agresiune”, a precizat ministrul adjunct al Apărării.
Și atunci, dacă, potrivit Rezoluției ONU, Belarus este un stat agresor, de ce NU este menționat deloc ca stat implicat în război? Mai mult, de ce NU au fost întrerupte relațiile diplomatice cu Belarusul?
Rachetele și avioanele de luptă rusești zboară în Ucraina plecând de pe teritoriul Belarusului, fără ca Belarusul sau Ucraina să declare război. Aceste acte pe care le săvârșește Belarusul reprezintă o încălcare flagrantă a Convenției a III-a de la Haga privind deschiderea ostilităților. Totuși, a se conștientiza și faptul că, dacă trupele ucrainene ar lovi zonele din Belarus de unde pornesc atacurile rusești (așa cum a promis președintele Zelenski la începutul războiului), Ucraina n-ar putea face asta, din punctul de vedere al dreptului internațional, fără a deveni un agresor al Belarusului.
De menționat că, prin recunoașterea legală a participării Belarusului la război, Ucraina ar putea obține sancțiuni internaționale mai dure împotriva acestui stat agresor ce e manevrat de Rusia agresoare.
Pe de altă parte, Rezoluția ONU se referă la recunoașterea operațiunilor militare ca un act de agresiune, indiferent dacă există sau nu declarații de război emise de părțile atacatoare. Conform celei de-a treia Conferințe de la Haga, înainte de a lansa o ofensivă armată, statul agresor trebuie să declare război altui stat. Dacă nu face acest lucru, atunci, potrivit paragrafelor enumerate din Rezoluția ONU, acțiunile sale reprezintă o agresiune.
Președintele Zelenski și ministrul de Externe de la Kiev au declarat că Ucraina nu va declara stare de război, întrucât își rezervă dreptul la autoapărare și nu abandonează intențiile de soluționare pașnică a diferendelor, ceea ce reprezintă o obligație conform Cartei ONU.
În definitiv, ce ar însemna recunoașterea legală a ”stării de război”?
Dacă documentele oficiale ale statului ucrainean vor afirma răspicat, negru pe alb, că Rusia este un stat agresor / invadator, acest fapt va comporta atât consecințe politice, cât și de factură juridică. În prezent însă, putem spune că, din punct de vedere legal, Ucraina NU este în război cu Rusia, bunăoară așa cum odinioară au fost în război URSS și Germania.
În dreptul și în politica internaționale, declarația de război este o procedură legală, diplomatică, ce constă într-o notificare oficială pusă în aplicare în mod corespunzător de un stat împotriva altui stat, privind încetarea stării de pace dintre ele și începutul stării de război.
O declarație de război reprezintă un avertisment cu privire la un atac al uneia dintre părți. Starea de război presupune o tranziție la relații speciale între state, în contextul confruntării armate. Aceasta poate fi introdusă de partea afectată indiferent dacă partea agresoare a declarat sau nu război.
De regulă, nici armistițiul, nici capitularea nu înseamnă încetarea automată a stării de război. Pentru a se pune capăt stării de război este necesar: 1) să se emită un act (unilateral sau bilateral) privind încetarea stării de război; 2) încheierea unui tratat de pace;
În schimb, dacă se impune numai legea marțială, atunci efectul acesteia încetează în cazul expirării termenului și dacă pericolul a fost eliminat. Dar, în acest caz, ce acorduri se semnează?
Statul agresor NU ar trebui să poată fi acceptat ca garant de securitate cu același statut ca statele neutre. Ce garanții legale pot exista în acest sens, pe fundalul unui vid legislativ intern? Desigur, mai există și o altă mare întrebare privind plata reparațiilor de după război. Formularea legală corectă ajută la definirea corectă a fiecărui subiect și atrage responsabilitatea participării la război. În plus, în cazul unei declarații de război, ONU va fi obligată să recunoască una dintre părți drept statul agresor care l-a declanșat. Cu un astfel de stat agresor (recunoscut legal și oficial ca atare), membrii ONU sunt obligați să rupă toate relațiile diplomatice.
Declararea stării de război face posibilă indicarea clară, legală și fără echivoc a agresorului. Și asta nu este deloc puțin lucru. Avertizăm că, pe viitor, în funcție de evoluțiile de pe front, toate aceste goluri, confuzii și erori din legile ucrainene pot juca multe partituri nefaste.
Dincolo de aspectele dezvoltate mai sus, Ucraina va respecta legile din timpul războiului – va fi introdus sistemul judiciar de război, adică instanțele tribunalului militar, care funcționează ca sistem militar judiciar al statului. De asemenea, va fi necesar să se respecte o cenzură strictă (așa cum există în toate legislațiile privind războiul), în locul administrațiilor militar-civile vor fi administrații militare în toate centrele administrative ș.a.m.d..
Ipoteze. De ce nu e declarată stare de război în Ucraina?
În primul rând, ar fi avantajos pentru propaganda rusă ca Ucraina să fie prima care declară starea de război, pentru ca mai apoi să o acuze pe toate gurile de foc că ar fi ”stat agresor”, deși rușii sunt singurii agresori.
În acest sens pot fi înțelese declarațiile lui Zelenski și ale altor oficiali de la Kiev, care anunță că Ucraina nu va declara stare de război, întrucât își rezervă dreptul la autoapărare și nu abandonează intențiile de soluționare pașnică a diferendelor (acestea fiind invocate ca obligații potrivit Cartei ONU).
Destul de probabil, un alt motiv poate fi presiunea exercitată de partenerii occidentali asupra guvernului de la Kiev, pentru că, dacă ar fi declarată starea de război, atunci aceștia ar fi nevoiți să gândească și să introducă o nouă procedură / strategie legală pentru stabilirea relațiilor cu Rusia. Nicio companie de prestigiu nu își va mai permite să aibă legături economice deschise cu statul agresor. Declararea stării de război ar presupune recunoașterea legală a Rusiei drept stat agresor și, pe cale de consecință, excluderea ei din ONU. Nu știm care au fost motivele ce au prevalat atunci când s-a decis ca Ucraina să nu declare stare de război. Dacă acest lucru se datorează unor solicitări din partea partenerilor occidentali, atunci, în consecință, furnizarea de arme și de logistică militară poate depinde de respectarea acestei direcții.
