Analiză. De ce a eșuat democrația în Rusia și cum a ajuns poporul să urască atât de mult Occidentul și Ucraina, încât mulți ruși afirmă că doresc să le facă ucrainenilor și copiilor lor lucruri abominabile

Dr. Svetlana Stephenson, profesor de sociologie la London Metropolitan University și autoare a volumului „Bandele Rusiei: De pe străzi pe coridoarele puterii", arată, într-o analiză publicată de Novaya Gazeta Europe, cum și de ce au ajuns rușii și conducătorii lor să urască atât de pătimaș, mai întâi, Occidentul și apoi Ucraina, încât, astăzi, la mai bine de un an la invazia începută la 24 februarie 2022, mulți cetățeni de rând nu doar că susțin cu convingere războiul, ci vor ca forțele lor armate să-i extermine pe ucraineni.

„La începutul lunii martie, a circulat o înregistrare video în care o femeie în vârstă din Rusia este chestionată asupra războiului din Ucraina, răspunzând plină de ură: „Trebuie să îi omorâți pe toți, și pe copiii lor. Ei sunt un putregai care se răspândește și care ne detestă. Nu sunt nici frați, nici surori pentru noi".

Cuvintele ei, un ecou clar al propagandei televiziunilor rusești controlate de stat, exprimă o înfiorătoare sete de violență. Astfel de opinii nu sunt însă deloc izolate - într-adevăr, mulți susținători ruși ai războiului sunt în favoarea unei soluții radicale pentru a rezolva „chestiunea ucraineană".

Cum poate fi explicată dezumanizarea unui întreg segment al societății rusești? Cum se poate ca violența, cruzimea și agresivitatea, care sunt de obicei reprimate de natura umană, să fi ieșit la suprafață cu atâta înverșunare nerușinată?

Astfel de oameni sunt dispuși să renunțe la confort, și chiar la stabilitatea lor cândva prețioasă, de dragul victoriei asupra unui inamic fabricat de propagandă, întruchipat de Ucraina și de Occident.

Pentru a înțelege motivele care stau la baza acestui fenomen, trebuie să ne întoarcem întâi nu la populația în sine, ci la cei care au ajuns la putere în timpul tranziției post-sovietice, deoarece mediul social, comportamentul și caracterul acestora sunt semnificative.

Analizând ascensiunea naziștilor, sociologul istoric Norbert Elias a scris că forțele care au ajuns la putere în Germania au fost capabile să abrutizeze societatea. Aceste forțe au respins democrația, au fost mistuite de ura față de politicienii de la Weimar și au fost conduse de o sete de răzbunare națională.

Deși paralelele directe nu prea funcționează în istorie, se poate spune că, în urma crizei din anii 1990, grupuri cu un etos autoritar și militarist au ajuns la putere și în Rusia. Aceste grupuri au reușit să zdrobească rădăcinile firave ale democrației incipiente și s-au împotrivit în mod activ soluțiilor pașnice de dezvoltare a țării.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a rupt vechea structură socială și a declanșat noi procese de mobilitate socială. În lupta pentru a controla industriile care înainte erau gestionate de stat și noile proprietăți capitaliste, așa-numiții „antreprenori sălbaci" au început să urce în ierarhia socială - grupări precum bandele de stradă, veteranii de război și grupurile de crimă organizată care au folosit cu succes violența pentru profit și ascensiune.

Aceste grupări s-au luptat între ele pentru putere, bunuri și proprietăți la fiecare nivel al societății, iar la această luptă pentru resurse au aderat treptat și oameni ai legii, angajații Ministerului de Interne și FSB, care, ocazional, au lucrat în tandem cu crima organizată. 

Tiparele comportamentale care s-au format în acest mediu s-au bazat pe superioritatea forței. La începutul anilor 2000, odată ce principalele bătălii pentru active s-au stins, se părea că țara e pregătită să se angajeze, treptat, pe calea unei dezvoltări pașnice. Odată cu consolidarea statului, redresarea economică și intrarea țării în sistemul de relații și instituții globale, violența ar fi trebuit să se diminueze și să fie mai discretă.

Dar acest lucru nu s-a întâmplat. După ce au fost instalați la Kremlin de către anturajul lui Elțîn la sfârșitul anilor 1990, Putin și acoliții săi - care trecuseră prin bătăliile din deceniul precedent - au perceput puterea pusă acum în mâinile lor ca pe un instrument personal de control și de acumulare de bogății. Acum ei erau împărații.

Acest grup nu a fost capabil să gestioneze o democrație și nici măcar nu avea nevoie de o astfel de formă de guvernare, pe care o vedeau ca pe un proces haotic și dificil de pus în practică. În plus, înainte de ascensiunea lor la putere, Vladimir Putin și cercul său de putere erau figuri de mâna a doua - nu foarte educați, cu un șir de eșecuri în urma lor, împovărați de nesiguranță și resentimente. 

Chiar dacă mulți dintre ei nu au aderat de la început la ideologia naționalistă și s-ar fi putut considera chiar orientați spre Occident, au derapat treptat spre naționalism. La fel ca în cazul lui Hitler și al complicilor acestuia, ideologia naționalistă le-a dat atât autorităților, cât și maselor un sentiment de putere și superioritate.

Demerarea ostilităților împotriva democraților care au „ruinat țara" și apoi împotriva Occidentului față de care Putin și anturajul său se simțeau periferici, era așteptată de mult timp, prinzând un contur mai clar după protestele din Piața Bolotnaya din 2011 și anexarea Crimeei trei ani mai târziu (2014).

Anexarea Crimeei a fost considerată o „victorie" și a fost primită cu mare entuziasm de o populație care a devenit, în relativ scurt timp, incomparabil mai numeroasă decât cei care preconizau o dezvoltare pașnică a Rusiei. Cei care au jubilat că urmare a anexării Crimeei nu și-au dat seama la momentul respectiv că îi aștepta un război de proporții. 

Acumularea de putere militară și apariția unui etos militarist nu au făcut decât să sporească ambițiile Kremlinului. După cum a declarat Serghei Karaganov, unul dintre principalii ideologi ai lui Putin, cu puțin timp înaintea invaziei în Ucraina: „Procesul de restabilire a statalității rusești, a influenței rusești, a puterii rusești, care mocnea de mult timp, pur și simplu a ieșit la suprafață... Acum, pe măsură ce puterea noastră, în special cea militară, s-a acumulat și situația geopolitică s-a schimbat, ne-am simțit îndreptățiți să pretindem lucruri, nu să implorăm pentru ele".

Încrezători că au acumulat forța militară necesară, liderii Rusiei erau în sfârșit pregătiți să se răzbune pe un Occident pe care îl percepeau dept slab și incapabil să riposteze cu hotărâre.

Războiul din Ucraina este punctul culminant al unui proces care a introdus violența în societatea rusă și a marginalizat forțele care susțin dezvoltarea pașnică a țării. Contrar așteptărilor de la începutul anilor 2000, autoritățile ruse nu au monopolizat violența, ci au difuzat-o pe scară largă, fie prin utilizarea grupurilor naționaliste și paramilitare, fie prin represalii extrajudiciare împotriva jurnaliștilor și a oponenților politici, fie prin glorificarea armatei în grădinițe și școli.

Revenind la impulsurile de brutalitate și fanteziile criminale pe care le regăsim acum în rândurile unor părți ale societății rusești, fuziunea dintre regimul lui Putin și cetățeni în privința abordării violente a fost un proces de durată. Nu putem decât să sperăm că noi forțe angajate în favoarea dezvoltării pașnice vor ajunge la putere în Rusia postbelică și că procesului de civilizare i se va da în sfârșit o șansă”.