"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Intrată în stand-by cu preocupările sale zilnice din cauza măsurilor ce au succedat războiului de agresiune din Ucraina, agentura de spionaj camuflată sub titulatura diplomatică de ”Ambasada Federației Ruse în România” comite un nou atac la memoria națională a românilor. Publicând, pe pagina sa de facebook, trimiterea către raportul Ministerului Rus de Externe privind ”glorificarea nazismului, răspândirea neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor moderne de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță asociată”, Ambasada amplifică retorica acuzatoare a Rusiei în privința acelor elemente de referință memorialistică și social – culturală pe care ideologia bolșevic – comunistă le-ar dori pentru totdeauna rescrise conform istoriei mistificate, predate de decenii, în laboratoarele Kremlinului.
Raportul Ministerului Rus de Externe reține, cu referire la România, printre altele, faptul că, ”după ce Federația Rusă a lansat o operațiune militară specială de denazificare și demilitarizare a Ucrainei”, în urma solidarizării cu Kievul, reprezentanți individuali ai comunității istorice românești au demarat mai multe operațiuni ”de văruire” a naționaliștilor ucraineni din organizațiile interzise în Rusia, în contextul în care, ”în ciuda eforturilor intensificate ale autorităților în 2021 de a redenumi obiectele geografice și administrative care poartă numele persoanelor condamnate pentru crime de război (...) această problemă rămâne relevantă pentru România”.
”Experții” lui Putin acuză faptul că ”numele tovarășului de arme al lui Hitler, Mareșalul Ion Antonescu” dă și acum numele unor străzi din așezările Beket (jud. Dolj), 1 Decembrie (jud. Ilfov), Rimnicu Sarat (judetul Buzau), Marasesti (judetul Vrancea), iar portretul Mareșalului încă nu a fost dat jos de pe pereții bisericilor bucureștene, în special de pe pereții ”Bisericii Sfinții Constantin și Elena”, acolo unde ”complicele Führerului este înfățișat într-o imagine pozitivă a unui ctitor”, imaginea sa aflându-se și în prezent în biserica Mănăstirii Mihai Vodă, ”printre regii și ierarhii bisericești deosebit de venerati ai României”.
CITEȘTE și Cizmele murdare ale ambasadorului rus, restanțier la istorie
Ambasada Rusiei se face și mesagera viei nemulțumiri manifestate de Moscova față de ”repetatele și nereușitele încercări” de schimbare a denumirii unei străzi din Cluj-Napoca, care poartă numele ”unuia dintre comandanții Mișcării Legionare, Radu Gyr – Demetrescu” (unul dintre martirii temnițelor). comuniste), dar și de păstrare a memoriei ”ministrului Propagandei al guvernului Antonescu, Nichifor Crainic”, care memorie ”se întipărește în numele uneia dintre străzile din Pitești”. În egală măsură îi nemulțumește pe criminalii susținători ai măcelului din Ucraina și faptul că unele străzi din București și Aiud, precum și un colegiu tehnologic din capitala României, au fost numite după filosoful și martirul Mircea Vulcănescu, zugrăvit oficial ca fiind ”ministrul adjunct al finanțelor”. guvernului Antonescu”, așteptată demontare a bustului acestuia,
Vorbind despre nume care au marcat cultură și istoria națională a României, scrii lui Putin folosesc expresii înjositoare, de genul ”fasciști”, ”naziști”, ”criminali”, justificate prin simpla încadrare istorică a existenței celor considerați niște ”personalități vopsite”.
”Din ce în ce mai mult se încearcă trecerea sub tăcere a caracterul criminal al actelor complicilor români ai Germaniei naziste, scoțând în evidență „celelalte realizări” ale acestora în domeniul culturii și științei”, spune raportul Ministerului Rus de Externe, amintând faptul că, la data de 1 aprilie 2021, la inițiativa Primăriei din Iași, ”a fost dezvelit un bust al fostului premier (1937-1938), poet și dramaturg O. Goga. Guvernul său, care a inclus principalul ideolog al fascismului românesc A.C. Cuza, a urmat un curs naționalist pro-fascist, cu accent pe Germania nazistă în politica externă, iar sub O. Goga s-a dat un decret prin care români îi privau pe evrei de cetățenie”.
Isterizant pentru propaganda rusă, care mistifică după bunul plac realitatea, este și faptul că, în ianuarie 2020, ”revista Tribuna, finanțată de Consiliul Județean Cluj, a publicat un articol laudativ despre Radu Gyr – Demetrescu, prezentându-l ca „martir al temnițelor comuniste” dar fără a menționa și trecutul său și faptul că a fost recunoscut ca și criminal de război”.
Moscova acuză, de asemenea, faptul că România prezentă încearcă ”să-l văruiască pe Mircea Vulcănescu ca și filosof remarcabil”, în condițiile existenței, vezi Doamne, a unui verdict al instanțelor comuniste din 1946, care îl considerau pe marele om de cultură și martir al neamului un veritabil ”criminal de război”.
Cine au fost, în realitate, cei considerați de propaganda Moscovei ”criminali”, ”naziști” și complici ai lui Hitler
Radu Gyr, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă
Radu Gyr a fost un poet, dramaturg, eseist, ziarist român și politician de extrema dreaptă. Licențiat în Litere, a debutat în anul 1924 odată cu apariția volumului „Liniști de schituri”, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât și al criticii românești.
Sub toate cele trei dictaturi și-a petrecut aproape 20 de ani în detenţie politică. Mai întâi, în timpul dictaturii carliste, este internat între 1938 şi 1939 în lagărul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc. În ianuarie 1941 este condamnat pentru a doua oară la detenţie, dar pentru „reabilitare” este trimis în linia întâi pe frontul de Răsărit alături de alţi intelectuali în rezervă (dintre care mulţi au murit). La întoarcerea de pe front, în anul 1945, este din nou încarcerat, condamnat în Lotul 2 al jurnaliştilor.
Eliberat în 1956, este arestat din nou, în 1958, şi condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, fiind în sfârşit graţiat în 1963 la intervenţia lui Tudor Arghezi pe lângă Gheorghiu Dej. Numit un „Homer al închisorilor”, pentru versurile reţinute de deţinuţi şi transmise pe cale orală, Radu Gyr a fost şi a rămas o personalitate ultragiată a vieţii culturale româneşti, ignorată de generaţii, dar rămasă în conştiinţa celor care l-au cunoscut şi nu numai, şi care, în ultimul timp, se străduiesc să-l repună în meritatele sale drepturi.
Blând, senin, iubitor de Dumnezeu si de oameni, poetul Radu Gyr nu si-a pierdut niciodată bucuria de a își ajuta semenii. Jilava, Tismana, Tg. Jiu, Miercurea Ciuc și Aiud, poartă încă pe zidurile lor versurile a sute de poezii pe care Radu Gyr le memora, pentru ca mai târziu sa le transcrie pe hârtie și să le transmită generațiilor viitoare.
Supranumit și poetul care l-a adus pe Iisus în celulă, Radu Gyr a avut o influență deosebită asupra multor deținuți, blândețea și liniștea lui alinând multe suflete și trupuri condamnate, intemnițate și torturate pentru credința și pentru dragostea de neam.
Mircea Vulcănescu, martir pentru Hristos în perioada regimului comunist.
Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.
După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității. Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.
În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un admirator permanent al lui Nae Ionescu, care va influența mult în formarea sa spirituală.
Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică, manifestată în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă - cum o spune şi cuvântul - era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.
Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.
În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu îşi exprima tot mai mult opoziția față de climatul politic nou instalat. Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu. După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta5.
În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris6.
În data de 9 octombrie 1946, Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani grei de închisoare, însă judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanta va repeta hotărârea inițială.
După o vreme petrecută în închisorile Văcărești și Jilava, Vulcănescu va ajunge în pușcăria de la Aiud. Aici, el va vorbi mult despre rezistență morală și credință, adevărata forță a celor întemnițați, în fața chinurilor de neimaginat aruncate de conducerea vremii asupra elitelor românești. Pentru cuvintele sale, Vulcanescu a fost aruncat în cele mai reci și întunecate celule ale închisorii, fără pat și fără mânacare sau apă.
Într-o celulă rece și întunecată a Aiudului, Mircea Vulcănescu va muri martiric. Unul dintre colegii de suferință, epuizat, se va prăbuși pe piatra rece a temniței. Biruit de milă, sacrificiu și dragoste pentru aproape, Vulcănescu se va întinde gol pe podeaua de piatră, iar pe cel epuizat îl va lăsa să se așeze peste el, ca să se încălzească. Urmarea avea să fie una fatală, Vulcănescu îmbolnăvindu-se grav de plămâni.
