Eminescu (apofatism cultural)

Olimpic național la Limba și Literatura Română, m-am raportat, aș zice: inevitabil, la Eminescu pe care, curând, aveam să îl descopăr în proza literară și în publicistică. Am adunat, pe sărite, majoritatea volumelor din opera completă, umblând din librărie în librărie tot orașul, sâmbetele după-amiaza sau mai abitir în vacanță. În plus, aveam strânsă o mică, dar importantă, bibliotecă de eminescologie, pe lângă tot felul de ediții ale poeziilor. Bref, Eminescu mi-a luat câțiva ani din viață, o stare de fapt care a contribuit, asemeni unui îngrășământ de calitate, la starea de spirit de mai târziu, până azi. Am învățat, pe scurt, românește. Retrospectiv, îmi aduc aminte de bogăția de epitete pe care, asemeni ghirlandelor de bun venit ale indienilor sau indigenilor din Hawaii, le agățam, alături de mulți alții, de gâtul statuii literare a celui numit de Noica “omul deplin al culturii române”.

Ce făceam, de fapt? Exprimam în termeni cvasi-teologici, oricum interziși în discursul epocii, admirația pentru Poet, răspuns la cultul personalității în delir pus în mișcare de regim față de doi analfabeți. Eminescu era o scăpare, un fel de Dumnezeu și, în orice caz, opusul total al imposturii. Prin el îmi ascuțeam finețea și profunzimea doxologiei amânate, așa cum, fără să fiu conștient mereu, practicam o formă de rezistență. Contrastul dintre el și cotidianul gri nu putea fi mai limpede, mai dureros, decât citindu-i textele la coadă la pâine, carne sau lapte. Cu ultimii bani, timp de mai bine de un deceniu, mama îmi dădea drept cadou de naștere o ediție. Mă ascundeam sub plapumă și la lumina lanternei devoram paginile cum alții, azi, ar face poate cu complet alte lucruri.

Pentru generația mea de adolescenți pasionați de literatură, el reprezenta scara secretă, trapa ascunsă prin care evadam, fie și pentru o secundă. Sau două. Prin Doina lui, recitată de Caramitru, integral!, am recuperat în sufletul meu Basarabia. Și Bucovina de Nord. Prin Scrisoarea a III-a am dat noimă manualului de istorie, așa cum în sărmanul Dionis m-am recunoscut spontan. Publicistica lui m-a zăpăcit, neștiind cum să încadrez epocile și curentele, pentru ca, treptat, ajutat de Micul Dicționar Enciclopedic și de Istoria ilustrată a bătrânului Giurescu, să înțeleg și mai bine din ce trecut îndepărtat și recent venim, cu ce defecte și mai ales idealuri. Iubirile lui erau toate ale mele: pătimaș de sfioase, evanescente, precum o pană de gâscă atingând la doar un nanomilimetru obrazul celei inaccesibile. Desigur, cu așa model, orice întâlnire începea frumos pentru a se stinge apoi. Majoritatea fetelor nu doreau să devină zeițe adorabile. Deloc practic sau motivant pentru mine.

Era perioada în care același Noica milita pentru editarea caietelor lui. Aveam să le văd în centrul-muzeu din Copou, la Iași, iar mai târziu, în original, la Biblioteca Academiei, trăgând cu ochiul peste umărul lui Petru Creția. În inflația admirativă, am refuzat să îl citez. Îl păstram pentru mine, fără să divulg că îl cunosc. La concursurile literare, referințele la el mă enervau. Măcar și pentru simplul fapt că puneau și mai mult în lumină calitatea proastă a scriituri celor care, după mine, se foloseau de el. În loc ca el să ne vorbească mai departe, printr-o limbă curată și expresivă, era luat de martor al unor însăilări penibile. Mi se părea un abuz. În loc să fie, cât de cât, asemeni lui, majoritatea eșuau, fiind ei înșiși. Centenarul morții lui, în 1989, mi-a permis să ajung la Ipotești, așa cum, după ani, am mâncat primul șnițel “cultural” fix pe strada unde a locuit la Viena, pe Porzellangasse. La Wickerl, dacă nu mă înșel.

Imediat după 1990, unul dintre primele contacte cu pe atunci Arhimandritul Bartolomeu (Valeriu Anania) s-a petrecut în contextul lansării, la Cartea Românească, a poemului Imn Eminescului dedicat de acest mare om al Bisericii și culturii deopotrivă. Scris după structura acatistului, textul merită recitit de ziua lui. A Eminescului Mihai.

"Starea întâi

E mult de când te’nsinguri spre nopțile de-apoi

Mișcându-ți veșnicia prin spații și prin noi.

Intrăm cu tine’n lume și parcă ieri ne-au fost

Năvoadele din care-ți făcurăm adăpost.

Enciclica serbare. Ne’nvălui în rotund.

Stâlpări de foc se-adună și’n tine se pătrund.

Cenușile’nserarii pe slove ni le cerni

Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Treapta întâi

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.

Ies taine din vitralii și’n soare se’nfloresc.

Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc

Aprinde roi de patimi când visul tău colindă

Imperii de tăcere din care cânturi cresc:

bucură-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat

bucură-te somn în care munții’n capete se bat

bucură-te corn de seară când se pleacă’n vad gorunii

bucură-te logodirea lacului cu raza lunii

bucură-te cel ce nu știi ceasul bun pe unde-apucă

bucură-te Dor-de-Ducă!

bucură-te chip al ierbii îndrăgit de cer și ape

bucură-te unda’n care stelele te simt aproape

bucură-te cutezanța vântului de-a fi subțire

bucură-te ca’nainte-ți neguri prind să se desfire

bucură-te’nmugurire din gândire și din grai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua

Erai pe-atunci copilul cu plete zburătoare

Mirat de câte’n lume din vis pot să coboare.

Intrau cu tine’n fi’nța și’n fruntea ta’nvârstate

Nălucile din sânge cu veacuri lungi în spate.

Eresurile cărnii cu sufletu’n răspăr

Se schimbă azi la față’ntr’un singur adevăr.

Cine-ar putea să nege că’n ochii tai adânci

Undește învierea izvoarelor din stânci?

Treapta a doua

Miresme tari ți-adie pamântul astei patrii.

Izvoarele suspină și codrii negri plâng.

Hai-hui pornești cu dorul, colinele se frâng,

Asiric ți se’nchină ca niște idolatri

Inaii și Ceahlăii – și cerbii din Parâng.

bucură-te somn al brazdei roditor de spic înalt

bucură-te noapte-adânca ce-și ia soarele cu-asalt

bucură-te bob de spumă bubuind prin besne sparte

bucură-te șoapta’n care se dau stâncile de-o parte

bucură-te că secunda’n veacuri vaste se dezghină

bucură-te Rădăcină!

bucură-te trunchi al slavei drept și dârz prin viituri

bucură-te umbra largă cât o țară de păduri

bucură-te nor de aur peste dulce Românie

bucură-te prinț de rouă rourat în moarte vie

bucură-te că te’mbie de sub glie sfânt alai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a treia

Elanurile ierbii sub calmele zăpezi

Mărturisescu-ți graba cu care te visezi

Ivit la fața lumii’ntr’o singura durată.

Năpraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roată.

Erupi precum din scorburi diamantele’n cunună.

Strigoii zburdă’n soare, muțenia se răzbună.

Curg raze diamantine și ne sporesc de sus

Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

Treapta a treia

Mustește toamna’n codri – nemistuite ruguri –

Ieșindu-și dintru sine pe când în ea se’nchide.

Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.

Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri,

Imn tainic ce-ți preschimbă armurile’n hlamide.

bucură-te’ntrebătorul neștiutului tărâm

bucură-te că’n lumina vetrei tale dogorâm

bucură-te-adeverirea celor ce ne par că mint

bucură-te pasul frunzei între-aramă și argint

bucură-te murmur palid al cuvântului nescris

bucură-te Prag Deschis !

bucură-te ritm al horei ce se-alege din hârjoană

bucură-te nimb subțire care faci din chip icoană

bucură-te geana-a zilei când o lume se desceață

bucură-te abur slobod prins în florile de gheață

bucură-te dimineața ce-și răsfață albul strai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a patra

Eminii și Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,

Mânați de începuturi, atrași de nesfârșituri.

Istorie și poveste se-adeveresc în carte,

Nicicând mai laolaltă și nici mai făr’de moarte.

Eroii’nchipuirii și-ai vieților aieve

Străbat un singur geniu și sorb aceleași seve.

Cândva vom înțelege de ce – rotit șuvoi –

Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

Treapta a patra

Mulțimi trezite’n ispita strămoșilor iconici

Izbesc cu pumni de piatră’n preaferecate porți.

Hrisoavele se’nziuă din viața celor morți,

Aleargă’n colb spre tine uitații de prin cronici,

Iar tu la curți de aur triumfător îi porți.

bucură-te buciumașul secolelor ne’ndurate

bucură-te glas de-aramă ce prin neguri mari răzbate

bucură-te ca-ți răspunde zvon de fluier și de trișcă

bucură-te că’n Rovine osemintele se mișcă

bucură-te steag sub care vin norod dupa norod

bucură-te Nou Voivod!

bucură-te biruința armelor cuvântatoare

bucură-te că vitejii îți pun sceptrul la picioare

bucură-te bard ce schimbă halebardele’n stindarde

bucură-te că din arcuri numai viersul sună’n coarde

bucură-te stea ce arde în pieptar de tânar crai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a cincea

Ești azi și vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna,

Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.

Imens la prora, zarea scrutând-o cu doi cremeni,

Năboiul greu de ape și veghea ni le’ngemeni.

Epave’ngreuiate de aur se scufundă;

Săraci ne știm, dar marea ni-i largă și rotundă.

Când Mircea Domnul însuși în zaua ta viază,

Unde-am găsi povață mai clară și mai trează?

Treapta a cincea

Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni.

Icnesc în furci mișeii, nebunii’n cușcă rag,

Hienele’ncolțite stau gata de arțag,

Abrase că din toate’n nimic nu li te-asameni.

Instanță ți-este vorba, condeiul tau, toiag.

bucură-te mustrătorul proștilor și făr’delegii

bucură-te grai prin care și-au râvnit puterea regii

bucură-te jude tânăr, nemitarnic și bărbat

bucură-te că’mprejuru-ți stau toți Țepeșii la sfat

bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg

bucură-te Om întreg !

bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă

bucură-te spaima celor ce jucară țara’n turcă

bucură-te zeu ce’nfruntă toate stimele’n fruntării

bucură-te că te-or teme hoții, gâzii și samsarii

bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puși pe trai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a șasea

Egal cu tine însuți, la masa ta de brad

Mângâi garafa știrbă ca pe-un pocal de jad.

Ispite nu-ți treziră de slavă prin funingini

Nici idolii din piete, nici larii carolingini.

Edenul tău e unde cărare n’au călăii:

Singuratatea lumii și cosmosul odăii.

Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta

Uranic se detună și arde’n agorà.

Treapta a șasea

Misterele femeii ucid și nasc imperii.

Izbânzi, înfrângeri, doruri și patimi omenești

Hangere-ți trec prin cuget, pumnale prin povești.

Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,

Iubirea ta-i vecernia din care le stârnești.

bucură-te’mpătimitul frumuseții ne’nserate

bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate

bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie

bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopților văpaie

bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină

bucură-te Vis-de-Taină!

bucură-te însetatul sărutării suferinde

bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde

bucură-te limpezime de fântână și năstrapă

bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă

bucură-te ochi de apa ce-și adapă guri de rai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a șaptea

Erotică-am numi-o lucirea ta pe ape –

Miraj nocturn – de n’am ști că-i raza din Agape.

Iubită care’n brațul străinului se frânge

Nu-i poate da durerii decât porniri nătânge.

Există’n frigul cosmic o clipă făr’ să degeri?:

Seninul unei alte mai ‘nalte înțelegeri.

Cu cât esti mai Luceafar, cu-atât ești și Parinte;

Uitaseși pentru-o clipă, El ți-a adus aminte.

Treapta a șaptea

Mărunte lumi se’nalță, curg stelele prin cetini,

Inelele se leagă’n ghirlande de minuni.

Hyperion, ce patimi te-aleargă prin genuni,

Atât de vii, că zborul nu-i chip să ți-l încetini?

Iertăm în tine totul, tu încă nu te’mbuni.

bucură-te neodihna vântului culcat prin vrejuri

bucură-te că te-atâta șuier, spulber și vârtejuri

bucură-te amintirea lumilor de peste soare

bucură-te că tot cerul în făptura ta tresare

bucură-te sfânt nesațiu să cuprinzi ce-i necuprins

bucură-te Zbor Nestins!

bucură-te drum de aur către Steaua-ne Polară

bucură-te că durata doar adâncul ți-o măsoară

bucură-te cel ce fulgeri dincolo de timp și schime

bucură-te din răpirea neajunsă’n veac de nime’

bucură-te’n Cincizecime și’nălțime de-Adonai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a opta

Eonul asfințește din ostenite pleoape

Mărindu-ți umbra lungă pe câmpuri și pe ape.

Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi

Nuntită’n vis și’ntoarsă’n bobocul ce-o porni.

Efluviile stirpei în tine ni se-adună

Supuse și slăvite ca laurii’n cunună.

Cuceritor de spații, ne dărui pe pământ

Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

Treapta a opta

Martiriul de-a te naște nu’ncape în osândă,

Izbeliștile vieții sunt viața’n sinea ei.

Haiduc al suferinței, în codrul tău de tei

Adii din doina frunzei neliniște născândă –

Incertă și fecundă ca luna’n funigei.

bucură-te rob al trudei și-al sudorilor de sânge

bucură-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge

bucură-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii

bucură-te cel ce graiul într’un spic de pană-l ții

bucură-te lupta slovei cu’nțelesul ei deplin

bucură-te Dulce Chin!

bucură-te colb de aur între filele ne’ntoarse

bucură-te ceară scursă din lumina care-o arse

bucură-te turn de veghe până’n ceru’n care stărui

bucură-te apă’naltă ce’n cascade largi te nărui

bucură-te cel ce-i dărui fiecărui tot ce ai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a noua

Ecouri destrămate par vechile geneze.

Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.

Incendii calme parcă ar vrea să despresoare

Neprihănite doruri timide’n așteptare.

Efemerida nopții ți-aruncă’n ploi de stele

Semințe ne’ncercate, grădini să faci din ele.

Culegem floare-albastră și știm că ni s’a scris

Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

Treapta a noua

Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă.

Iluminată stemă’n vecia unui neam.

Harìsma’n deznădejdea sub care ne’nclinăm

Amurgului. Cu viii și mortii laolaltă

Ieșimu-ți în nuntire prin sfânt epitalam:

bucură-te’nflăcarare adunată’ntr’o scânteie

bucură-te strop de rouă revărsat în curcubeie

bucură-te ram pe care stelele’n ciorchin roiră

bucură-te alaută’n zbor cu strunele spre liră

bucură-te văz lăuntric ce’n auzul alb se’nscrie

bucură-te Poezie!

bucură-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt

bucură-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt

bucură-te ne’mpărțirea inimii ce ni se’mparte

bucură-te bucurie din adânc și de departe

bucură-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai

bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a zecea

Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori,

Mihaiul nostru unic și-al unicei splendori.

Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale

Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.

Eterna stalagmită din stea stalactitară,

Statura ta ne-adună sub cer și peste țară.

Cuvântul tău din ziua-l purtăm cu noi prin ere,

Ușure ca’ntr’o moarte și greu ca’ntr’o’nviere."

Valeriu Anania