Să ne cunoaștem ”eroii”… KGB-iști sau de ce a fost respinsă Legea colaboraționismului

În 2024, la editura „Corint” din București, a ieșit de sub tipar volumul lui Ioan Mircea Pașcu, „Note zilnice”.  Volumul 1: Consilier prezidențial (1990-1992)”.

Ioan Mircea Pașcu, după cum reiese și din titlu, a fost consilier al  președintelui Ion Iliescu în perioada postdecembristă, marcată de un șir de evenimente istorice de interes deosebit. Volumul nu este unul de memorii și autorul explică de ce: „În primul rând… conștient fiind că trăim vremuri istorice, am hotărât ca, la sfârșitul fiecărei zile, să  consemnez activitățile la care participasem, ca o mărturie a vremurilor pe care le trăim… Apoi, comparativ cu memoriile – care, de regulă, se scriu pe baza unor note zilnice – acestea din urmă sunt mai cuprinzătoare, mai  precise, facilitând accesul mai profund la perioada în care au fost scrise, evitând generalizările, interpretările și chiar omisiunile tipice memoriilor”.

Cei interesați de istoria postdecembristă a României, citind „Notele zilnice” ale fostului consilier prezidențial, pot găsi  fapte foarte interesante din viața politică a României de la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, chiar dacă parcurgând volumul ai impresia că oamenii din jurul președintelui Iliescu, în acele vremuri tulburi, erau mai preocupați  de interesele personale  decât de cele ale țării, iar cea mai mare grijă a lor grijă a fost smulgerea unul altuia a covorului de sub picioare. Intenția noastră însă,  nu este de a face o recenzie volumului. Ceea ce în volum ne-a atras atenția este conlucrarea pe care o avea fostul consilier  prezidențial cu ambasada sovietică de la București, în special cu doi angajați ai acesteia  originari din Basarabia, Vladimir Chicu și Mihail Popov, ambii cu gradul de consilieri. Chiar dacă „notițele” despre interacțiunea lui Ioan Mircea Pașcu cu numiții consilieri sunt destul de lapidare, ele  permit să ne facem totuși o impresie destul de clară despre importanța celor  doi basarabeni în cadrul ambasadei sovietice. De ce este important să urmărim acest lucru? În primul rând pentru a înțelege că ambasadele sovietice, chiar dacă făceau parte din Ministerul de Externe al URSS, ele se ocupau mai mult cu diverse forme de spionaj decât cu diplomația, executând sarcini concrete dictate de SVR și KGB. În al doilea rând, pentru că unul dintre ei – Mihail Popov – va ajunge în anul 1994 ministru de Externe al Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până în 1997, iar fiul său – Andrei – este  în prezent ambasador al Republicii Moldova în Grecia.

În „Notele zilnice”  sunt mai multe relatări despre  interacțiunea lui Ioan Mircea Pașcu cu  diplomații sovietici  Vladimir Chicu și Mihai Popov. Ele se referă la organizarea unor vizite a diverșilor demnitari sovietici în România, organizarea vizitei președintelui Iliescu la Moscova, schimb de opinii cu privire la situația din România etc.

Ceea ce ne-a atras însă atenția în mod deosebit în volum sunt două relatări ale consilierului prezidențial: una din 20 decembrie 1990 și a doua  – din 30 august 1991. În ziua de 20 decembrie 1990, Ioan Mircea Pașcu l-a „primit pe [Viulen] Pozdniakov și Popov, de la ambasada sovietică, la cererea lor. Îi interesa problematica internă a momentului, pe care le-am explicat-o. Și ei, și noi ajunseserăm la aceeași concluzie: momentul dificil urma să fie trecut cu bine. Apoi m-au întrebat de PCR. Le-am spus că s-a greșit înființarea (moment, oameni și metode rău alese). Va trebui să apară o nouă generație ca un asemenea partid să aibă vreo șansă. Apoi, mi-au atras atenția să nu cădem în cursa de a lua drept bune dorințele Adunării de la Chișinău (independența și schimbarea numelui), căci nu ar fi fost încă nimic consfințit  juridic. (subliniera n.. )Ce-ar fi ca și ei să ia de bune cele exprimate la Timișoara.  Le-am răspuns că înțelesesem mesajul, le-am explicat absența simțului politic al parlamentarilor și le-am relatat despre eforturile lui Adi [Năstase] de a corecta lucrurile, l-am întrebat și de declarația KGB-ului cum că știa dinainte ce urma să se întâmple în România. Au recunoscut că era o prostie (KGB-ul era acum atacat), căci, în decembrie trecut, ei nu știau ce se întâmplă la noi!?…” ( p.156)

Fraza care ne-a surprins în relatarea de mai sus este cea cu text aldin. Pare greu de crezut, dar viitorul ministru de Externe al Moldovei, Mihail Popov, nici mai mult nici mai puțin cerea autorităților române în decembrie 1990, adică după ce Parlamentul de la Chișinău adoptase  legislația lingvistică, Tricolorul, Declarația despre Suveranitate și alte documente istorice pentru destinul românilor din Republica Moldova „să nu cadă în cursa de a lua drept bune dorințele Adunării de la Chișinău (independența și schimbarea numelui), căci nu ar fi fost încă nimic consfințit  juridic”.

Din însemnările făcute de Ioan Mircea Pașcu la 30 august 1991,  adică după eșuarea puciului de la Moscova din 19 august 1991 și Declarația de Independență a Parlamentului de la Chișinău, din 27 august 1991,  aflăm următoarele:  „ /…/ La prânz, se „cer” la mine [Viulen] Pozdniakov și Popov, care îmi aduc o telegramă – bună – de răspuns din partea lui [Mihail Sergheevici] Gorbaciov la cea trimisă de domnul I[liescu], cu ocazia revenirii lui Gorbaciov în funcție. Cei doi sunt, în rest, aproape absenți, marcați de evenimentele de la ei. Le arăt că, practic, istoria se dovedește mai tare decât noi, oameni cu  funcții de decizie, și ne face părtași la desfășurarea ei. Înțeleg, dar gândirea lor era cam așa: las-o încolo de Moldova, sa vedem cum rezolvăm problema mult mai spinoasă a Uniunii în ansamblul ei, că, pe urmă, o să ne ocupam noi și de Moldova!? Desigur, nu uită să ne spună că nu vor rămâne mereu așa de slabi ca acum (sublinierea n.). În rest, îi interesează două probleme concrete:

1. monumentul ostașului sovietic (pe care „masele”, la instigarea lui [Dumitru] Mazilu și Nica Leon, l-au profanat cu ocazia proclamării independenței Moldovei); și

2. dacă se putea să primească și ei documentele semnate cu Moldova (vorbesc cu domnul I[liescu], apoi cu Adi [Năstase] și se rezolvă.” (p.313-314)

Din citatele de mai sus ne putem da bine seama care era atitudinea viitorului ministru de Externe față de Mișcarea de Eliberare Națională din Republica Moldova și procesul de dezintegrare al URSS. Concluzia e una certă: Mihail Popov a fost un „diplomat” sovietic devotat Imperiului până ce acesta și-a dat obștescul sfârșit. Am luat în ghilimele statutul de diplomat al lui Mihai Popov, pentru că nu cunoaștem încă care a fost funcția sa exactă în cadrul ambasadei sovietice la București.

Nu este exclus că funcția de „consilier” nu era decât o acoperire pentru activitatea sa de spion în România, la fel cum  funcția de „prim-secretar al Ambasadei”  a fost o  acoperire  pentru spionul cu origini basarabene Tudor Botnaru. Despre acesta din urmă  istoricul Mieszko Jackowiak, în studiul „Cursul deosebit al României anilor 1960 și 1970 din perspectiva KGB și Stasi. Perspective din „Arhiva Mitrohin” și din documentele spionajului din cadrul Ministerului Securităţii Statului (Stasi, MSS) din RDG” (publicat în Caietele CNSAS (Anul XI, nr. 1 (21)/2018  CENTENAR. Editura CNSAS, Bucureşti, 2020) scrie următoarele: „Printre primii colaboratori oficiali ai rezidenței KGB din ambasada sovietică de la București s-a aflat Tudor Botnaru. El studiase la facultatea de filologie a Universității din  Chișinău, lucrase la agenția sovietică de turism „Intourist” între 1959 și 1962 și debutase în 1963 în Direcția a 2-a a KGB din RSSM (contraspionaj). În 1966 s-a transferat în interiorul KGB-ului moldovean la Direcția Generală 1 și a fost probabil încă din același an preluat de Direcția Generală 1 a KGB-ului sovietic. El a fost trimis în misiune până în 1978 în rezidențele cu acoperire legală din România, Belgia și Franța. Calitatea sa oficială era de prim-secretar al ambasadei.

Care era rolul său în rezidență nu reiese din informațiile biografice studiate. Activitățile sale de spionaj din București sunt o dovadă că cetățeni din RSSM erau folosiți de KGB în România (sublinierea n.). T. Botnaru a fost șeful KGB în RSSM începând cu 1990 până la declarația de independență a Republicii Moldova din august 1991, iar între 1997 și 1999 a fost ministru pentru Securitatea Națională din Republica Moldova” (p. 270-271).

În ceea ce ne privește considerăm că precizarea de mai sus precum că cetățenii din RSSM erau folosiți de KGB în România pentru activități de spionaj sunt mai mult decât pertinente. Pentru că altfel nu putem explica numărul mare de basarabeni la ambasada sovietică din București în anul 1989.  Pe lângă Popov și Chicu, amintiți în „Notele zilnice” de Ioan Mircea Pașcu, noi mai  cunoaștem câțiva „diplomați sovietici” cu origini basarabene pe care i-a prins „revoluția” din decembrie 1989 în România: Aurelian Dănilă, atașat pe probleme de cultură, Ion Căpățină și  Lupașcu, consuli, Iurie Leancă, viitor ministru de Externe si prim-ministru al RM, Dumitru Diacov cu mască de jurnalist, viitor președinte al Parlamentului de la Chișinău etc.  

Cariera „diplomatului sovietic” Mihail Popov, menționat de mai multe ori în volumul  lui Ioan Mircea Pașcu este foarte asemănătoare cu cea a lui Tudor Botnaru. La fel ca și Botnaru, Mihai Popov a studiat la facultatea de filologie a Universității din  Chișinău.  După satisfacerea stagiului militar, în perioada 1973-1983 a deținut funcții de conducere în comsomolul sovietic și în cadrul partidului comunist din RSSM. În anii 1983 – 1986 a studiat la Academia Diplomatica a Ministerului Afacerilor Externe al URSS.  Din august 1986 până în noiembrie 1992, conform Wikipedia,  a deținut funcția de consilier și prim-consilier al ambasadei URSS (a doua funcție in ierarhia diplomatică), iar ulterior a Federației Ruse din București. Deci, după destrămarea URSS-ului, el nu s-a grăbit să se întoarcă acasă, la Chișinău. Mai mult de un an a continuat să-și servească noua-vechea patrie – Rusia. Bănuim că în timpul războiului moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992 el informa MAE-ul rus despre „implicarea României în conflictul transnistrean”, așa cum trâmbița propaganda rusă. 

Mihail Popov abia în noiembrie 1992 părăsește serviciul diplomatic rusesc pentru a se alătura celui moldovenesc. Că a acționat la ordin, dar nu a fost măcinat de dorul de casă, ne vorbește faptul că înainte de a ateriza în Republica Moldova,  a cărei legitimitate o punea la îndoială doar cu puțin timp înainte, a lucrat câteva luni în cadrul ambasadei Republicii Moldova la Moscova. Ambasada Republicii Moldova la Moscova (inițial cu statutul de Reprezentanță)  a fost în acei ani „purgatoriul” (sau mai degrabă trambulina), prin care vechii KGB-ști și lucrători fideli ai partidului comunist reveneau în Moldova. În ambasadă Mihail Popov l-a avut șef pe Petru Lucinschi, fost secretar II al partidului comunist din Tadjikistan, iar colegi – pe Dumitru Diacov, fost corespondent al agenției TASS la București în timpul revoluției române, Valeriu Pasat, viitor șef al SIS-ului moldovenesc  etc. În ambasadă Mihail Ivanovici „s-a remarcat” la 15 mai 1993, când a negociat din partea delegației moldovenești „Comunicatul de presă cu privire la întâlnirea Președintelui Federației Ruse, Boris Elțin, cu Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur”. În documentul, „negociat la sânge” cu vechii săi colegi, viitoarea  stea a diplomației moldovenești  a admis să fie  inclus „așa-numitul principiu al sincronizării termenelor de retragere a trupelor ruse cu procesul de reglementare politică a conflictului transnistrean”, principiu care în următorii ani a devenit o principala piedică în calea procesului de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei. Partea rusă și în prezent invocă acest „principiu”, băgat de Mihail Popov în comunicatul amintit mai sus pentru ca Rusia să nu-și  retragă trupele de ocupație din Transnistria.

Președintele Mircea Snegur, în loc să-l penalizeze pe Mihail Popov pentru textul dezastruos din 15 mai 1993, peste câteva luni (în iulie 1993), îl promovează: fostul „diplomat sovietic” a fost numit ambasador al Republicii Moldova în Regatul Belgiei și șef al misiunii RM pe lângă Comunitățile Economice Europene și NATO.  

După victoria Partidului Democrat Agrar la alegerile din 1994, Mihail Popov a devenit ministru de Externe în guvernul antiromânesc al  lui Andrei Sangheli. A deținut funcția amintită  până în iulie 1997. După aceasta, până în anul 2004 a mai deținut funcția de ambasador al Republici Moldova în Franța, Spania (prin cumul), BENELUX și Marea Britanie (prin cumul), precum și cea de șef al misiunii Republicii Moldova pe lângă Uniunea Europeana și NATO. În 2005 revine la vechea sa „dragoste” – România, unde până în 2017 a activat în cadrul „S.C. LUKOIL Romania”, în funcția de director general adjunct. Nu e greu să ne dăm seama cu ce s-a ocupat Mihai Popov ca angajat la „S.C. Lukoil România”. La 22 februarie a.c. autoritățile române au interzis intrarea în țară la doi cetățeni ruși ( Kirill Shliakhov și Sergei Markov), suspectați că spionau România sub acoperirea companiei Lukoil.

Luând în considerare activitatea  „diplomatică” a lui Mihail Popov  de până la „revoluția” din decembrie 1989, precum și faptul că  România în 2004 devenise membră NATO, întoarcerea lui Popov în 2005 la București, la sigur că nu a fost întâmplătoare. Avându-l la Chișinău pe Voronin în funcția de președinte, serviciile invizibile de la Liubianka și-au redirecționat o parte din resursele de la Chișinău la București, unde mizele atunci devenise cu mult mai mari. În genere, chiar dacă mulți „băieți cu ochii albaștri”, de pe ambele maluri ale Prutului, au devenit milionari din banii aprobați de Lubianka,  de la diferitele lor firme sau entități de felul „S.C. Lukoil România”, ar fi necesar să fie examinat mult mai atent dosarul de cadre al „diplomaților” care au servit firmele rusești din țară. Puțin se cunoaște sau aproape deloc nu se știe despre faptul că persoana care a favorizat apariția „Lukoil”-ului rusesc în România a fost nimeni altul decât reprezentantul Kremlinului la Chișinău – Petru Lucinschi, președintele R.Moldova.    

Oricum, în cadrul diplomației moldovenești M. Popov și-a îndeplinit, ca vechi și verificat cadru sovietic, misiunea cu brio. A condus câțiva ani diplomația moldovenească și a fost ambasador în cele mai importante capitale europene. Dar mai important, ca ministru, a crescut și educat o întreagă „pleiadă” de diplomați sub acoperire, după chipul, crezul și asemănarea sa, în frunte cu fiul său, Andrei. Acesta din urmă este un antiromân înveterat, iar mai mulți ani în urmă, pe când era ambasador al Republicii Moldova în Austria și Șef al Delegației RM pe lângă OSCE, a declanșat un adevărat scandal diplomatic moldo-român, care a condus la rechemarea lui din funcție. Acum Andrei Popov este ambasador al Republicii Moldova în Grecia. Deși departe de  Moldova, unele guri rele din MAE spun că el și cu tatăl său pensionar continuă să decidă politica de personal în MAE, politică realizată prin nănașii și finii cu care intenționat s-a „înrudit” în MAE de-a lungul anilor, precum și prin intermediul membrilor rețelei create de Popov-fiul cu ajutorul Asociației de Politică  Externă (APE), asociație pe care a condus-o împreună cu finii săi peste un deceniu. Aducerea în fruntea MAEIE,  de exemplu, a „expertului în războaie civile” Nicu Popescu, absolvent al Institutului de Relații Internaționale de la Moscova,  a fost rezultatul activității rețelei Popov. La  fel și numirea în funcția de ambasador la București al lui Victor Chirilă, fost șef al APE.

Nu știm dacă lucrurile mai stau așa la MAE și acum sau altfel, un lucru însă e cert:  întrucât diplomația moldovenească a dat semne de orientare spre un alt centru geopolitic de putere, Moscova se simte trădată și atacă impardonabil, prin replicile primitive ale Mariei Zaharova, ministerul de Externe al R. Moldova, iar starea deplorabilă la care a ajuns instituția e „meritul” și contribuția ”diplomatului” sovietic și rus Mihail Popov și a discipolilor săi deghizați în „experți” la centrală sau în rețeaua de ambasade și organisme europene și internaționale.

(Valentin Dolganiuc, votant al Declarației de Independență față de imperiul rus, ex. viceprim-ministru)