EXCLUSIV: Ziua în care partizanii bănățeni conduși de Ion Uță și Spiru Blănaru plănuiau să cucerească Timișoara cu armele, printr-o insurecție de proporții. Anul 1948 și rezistența armată anticomunistă. O istorie care nu se învață la școală

Partizanul Cornel Drăgoi – fost membru al grupării de la Nucșoara, condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu și de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu – relata, în fascinantul interviu publicat în volumul ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi” (Humanitas, București, 1993): 

”Deci noi așteptam semnalul de la Timișoara. Ei erau cei mai aproape de sârbi. Sârbii reușiseră să iasă din tutela rusă și aveam speranțe de acolo. Adevărul este și istoria trebuie să consemneze că a existat o dată fixată pentru Banat, dar a eșuat datorită trădării”. 

La ce semnal de la Timișoara se referea Cornel Drăgoi? La ce anume făcea el trimitere atunci când invoca ”o dată fixată pentru Banat”? Despre ce trădare a fost vorba, dintre multele trădări?

Răspunsurile pot fi aflate prin analiza noului context politic extern favorizat de schisma titoistă oficializată în ꞌ48. Momentul coincide cu valurile de arestări din rândul legionarilor, cu definitivarea destructurării partidelor istorice și cu înăsprirea cotelor impuse țărănimii ce era împinsă spre prima etapă a colectivizării, proces care avea să înceapă în ꞌ49. Odată cu ”erezia” lui Tito, în ꞌ48 ies la suprafață mai multe grupări armate de rezistență anticomunistă, care iau calea munților și a codrilor, o parte dintre acestea funcționând și înainte în cvasi-clandestinitate sau într-o clandestinitate totală. În ꞌ48 se produce însă o fibrilație evidentă, în condițiile în care partizanii credeau/sperau că sciziunea lui Tito va produce un război între URSS și ”lagărul sovietic”, pe de-o parte, și Iugoslavia pe de alta, existând și posibilitatea ca fronda Belgradului să fie sprijinită de aliații anglo-americani, fapt încurajat puternic, în aceeași perioadă, de posturile de radio occidentale. Bunăoară, la o conflagrație de acest tip se aștepta și Ioan Popșa, liderul național-țărănist al unei grupări armate din Maramureș, care preconiza un război între Apus și Răsărit. 

România aflându-se în lagărul sovietic controlat de Kremlin, partizanii intenționau să declanșeze un intens război de gherilă în spatele liniilor sovietice, așa cum odinioară, într-un alt context dramatic, după intrarea trupelor rusești în țară, acționase Vladimir Macoveiciuc, primul partizan al Bucovinei și fost ofițer de artilerie al Armatei Regale, împușcat prin trădare la 8 iulie 1946. Pe noul front dorit de partizani urmau a fi folosite toate armele convenționale și neconvenționale – o avangardă militarizată care când să se ciocnescă direct cu trupele sovietice, când să le hărțuiască, să oraganizeze sabotaje, deraieri de trenuri, dinamitări de poduri, revolte ș.a.m.d. – pentru eliberarea României de ruși și de dictatura comunistă. 

Revenind la cuvintele regretatului Cornel Drăgoi, de la care pornesc acest articol, trebuie spus că ”semnalul de la Timișoara” era așteptat, în ꞌ49, să fie dat de partizanii din Banatul Montan – mai exact, era vorba despre grupările conduse de colonelul Ion Uță, comandorul Petre Domășneanu și avocatul Spiru Blănaru –, care, dacă războiul dorit ar fi răbufnit într-adevăr, facilitând astfel breșele mult sperate, plănuiau organizarea în comun a unei insurecții la Timișoara, prin ocuparea instituțiilor publice, abordarea drapelului monarhist și anunțarea ruperii de comunism. ”Adevărul este și istoria trebuie să consemneze că a existat o dată fixată pentru Banat, dar a eșuat datorită trădării”, a punctat Cornel Drăgoi. Data ”fixată” se referă la momentul insurecției care nu a mai fost posibilă, desigur, atât din pricina faptului că nu s-a ajuns la conflictul armat Moscova-Belgrad, dar și din cauza trădării, evident, întrucât oamenii de legătură ai partizanilor aveau să fie arestați cu brutalitate de Securitate, în urma unor delațiuni asupra cărora încă planează destule enigme – ecouri ale acestei lovituri cumplite pot fi depistate de un ochi antrenat și în numeroasele interviuri publicate în cele două volume esențiale ”Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Banatul montan, mărturii” (Universitatea Babeș-Bolyai, Editura Argonaut, 2015 / detalii AICI).

Trebuie menționat și că, în perioada ꞌ48-ꞌ49 partizanii (mulți dintre ei foști militari de carieră, ofițeri superiori combatanți pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial) încă aveau legături și relații în armată și în diverse alte compartimente ale statului, situație ce se va schimba rapid din pricina valurilor de epurări și a oportunismului – toate aceste pârghii ar fi fost folosite din plin dacă realitățile ar fi urmat partitura scontată a unei noi conjuncturi externe care să ducă la un război. Intenția unei insurecții armate la Timișoara rămâne, chiar și în condițiile nerealizării sale, un proiect spectaculos care dă măsura sacrificiilor și a luptei acestor oameni. Ei ar fi făcut-o fără doar și poate, însă ajutorul extern nu a venit. Banatul trebuia să acționeze primul și pentru că era oricum în imediata proximitate a Iugoslaviei (Sârbiei, cum îi spuneau partizanii).   

Numeroase mistere planează și asupra legăturilor și comunicărilor propriu-zise dintre diversele grupări de partizani, aspect aproape deloc cercetat, protagoniștii acelor conjuncturi fiind morți de ani și ani de zile, cei mai mulți sfârșind executați sau prin închisori și lagăre de exterminare. De cele mai multe ori informațiile ne parvin la mâna a doua, asta-i inevitabil. Există o serie de mărturii despre întâlnirile dintre trimișii lui Ion Uță și Spiru Blănaru, de exemplu, fiind normal ca aceste grupări să comunice și să colaboreze, într-un fel sau altul, având în vedere că acționau deopotrivă în Banatul Montan, întreținând ramificații consistente în satele și orașele din împrejurimi, dar și în zona Mehedințiului, însă rămâne o enigmă dacă luptătorii anticomuniști din Banat au putut lua legătura, în ꞌ48-ꞌ49, cu grupările de la Dragoslavele, de la Nucșoara, bunăoară, sau din alte părți ale țării, în condițiile în care așa ceva ar fi fost extrem de dificil, având în vedere permanenta prigoană a Securității și condițiile vieții în clandestinitate. 

De exemplu, deși ani de zile zonele de acțiune ale partizanilor din gruparea Arnăuțoiu și ale celor din gruparea Ogoranu au fost apropiate, uneori ambele grupuri rechiziționând brânză și alte alimente de la aceleași stâni, combatanții lui Toma Arnăuțoiu nu s-au întânit niciodată fizic cu cei conduși de Ion Gavrilă Ogoranu, deși aceștia din urmă au dat, din întâmplare, într-un sfârșit de iarnă, de o colibă a fraților Arnăuțoiu, însă aceștia părăsiseră zona de câteva zile. Interesant e că, la un moment dat, Securitatea a inventat o grupare de ”partizani” (trei securiști deghizați) cu scopul de a lichida gruparea Arnăuțoiu – deși nu s-au întâlnit niciodată cu oamenii celor doi frați, securiștii au avut teribilul ghinion de a-i întâlni pe băieții lui Ogoranu, care i-au împușcat fără să stea la discuții. Cei trei securiști ar fi avut aceeași soartă și dacă s-ar fi întâlnit cu gruparea Arnăuțoiu, întrucât partizanii lui Toma auziseră de ei și îi căutau deja – mai multe detalii AICI. 

Revenind la ”semnalul de la Timișoara” și la ”data fixată pentru Banat”, acestea n-au mai fost posibile, evident, atât din cauza menținerii contextului extern (coroborat cu lipsa oricărui ajutor din Occident), cât și din pricina faptului că Ion Uță și Spiru Blănaru aveau să moară în ꞌ49. Primul a pierit prin trădare, în ciocnire directă cu trupele de Securitate, în noaptea de 7 spre 8 februarie, în timp ce acoperea retragerea ortacilor săi cu rafale de mitralieră. Colonelul Ion Uță fusese decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul ”Coroana României” în grad de comandor. Rămășițele grupării Uță vor continua rezistența armată la cel mai înalt nivel, până la mijlocul anilor ꞌ50, când vor fi împușcați sau arestați ultimii supraviețuitori, prin trădare.

Tot prin trădare a fost arestat și Spiru Blănaru, în seara de 9 martie 1949, după ce și-a golit încărcătorul armei automate și a aruncat o grenadă, fiind rănit în picior de securiști. Măsurile represive se înăspriseră considerabil după atacul de la postul de miliție din Teregova și în urma teribilei lupte de la Pietrele Albe, unde partizanii lui Blănaru ridiculizaseră trupele de Securitate, de-a lungul a ore și ore de schimburi de focuri, reușind să spargă împresurarea a sute de urmăritori. După noile măsuri, pe fundalul unui început de primăvară parcă mai înzăpezit ca niciodată, fapt care a cauzat mari probleme partizanilor, până pe 1 aprilie ꞌ49 gruparea a fost complet lichidată. Spiru Blănaru avea să fie condamnat la moarte de un tribunal al poporului și executat în Pădurea Verde, la 25 iunie 1949, alături de camarazii săi. 

Potrivit mărturiilor, emisarii lui Uță trimiși la Blănaru schimbau informații vitale (numărul și mișcările trupelor de Securitate), analizau diverse posibilități de acțiune și comentau contextul extern, colonelul fiind interesat de închegarea unui bloc unitar al partizanilor, militarizat și coagulat sub un Comandament unic pe țară, acest lucru fiind considerat posibil numai în eventualitatea răbufnirii unui război – în acest secenariu, schisma titoistă juca un rol stimulativ. În oricare alte condiții, atât Uță cât și Blănaru erau cât se poate de conștienți că partizanii nu aveau altă opțiune decât lupta de gherila în grupuri mici, greu depistabile și ușor de aprovizionat, care să mențină vie flacăra rezistenței. Toți conducătorii de partizani conștientizaseră la firul ierbii că aceasta era unica șansă de supraviețuire până în momentul în care s-au sacrificat cu toții în cadrul aceluiași război nobil și imposibil de câștigat, dar pe care cineva trebuia să-l poarte. Pentru demnitatea noastră a tuturor.   

Dincolo de aceste aspecte esențiale ce țin de o corectă înțelegere a fenomenului rezistenței armate anticomuniste, și în particular de rațiunile și condițiile luptei partizanilor bănățeni, de notat și remarca istoricului Miodrag Milin (”Rezistența anticomunistă din Munții Banatului în documente”, București, Fundația Academia Civică, 2000): 

”De ce în Munții Banatului și nu în altă parte? Această stare de nemulțumire, de insurecție care se va produce, a fost generată pe un fond de lume de graniță plină de orgoliu, de demnitate; au fost acele regimente grănicerești, oameni cu spiritul libertății foarte puternic și cu un simț extraordinar al demnității. Și ei nu puteau fi umiliți chiar așa, și terfeliți, de acești noi căpătuiți ai puterii”. 

Potrivit unor relatări citate de istoricul Silviu B. Moldovan (”Despre ‹baltici›. Ipostazele represiunii politice în România postbelică”, Editura Eikon, București, 2018, detalii AICI), partizanul Loghin Predoiu, care a făcut parte la începuturi din gruparea condusă de Gheorghe Arsenescu, spunea că acesta era convins că urma un conflict armat între iugoslavi și ruși, partizanii urmând să acționeze în spatele frontului. Că Arsenescu credea asta reiese cât se poate de clar și din procesele de anchetă ale partizanilor lui Toma Arnăuțoiu – detalii AICI.  

În unul dintre capitolele studiului menționat, Silviu B. Moldovan redă și câteva fragmente din ineditele memorii ale partizanului vrâncean Ion Paragină, liderul grupului Paragină, care sunt cât se poate de relevante pentru subiectul tratat: 

”Vrancea, ca și întreg ținutul care se numea atunci Putna, fusese organizat pentru rezistență încă cu un an înainte, când Tito s-a desprins de Kremlin, iar Stalin a trimis trupe masive prin Ungheni și Reni în Banatul românesc ca să pedepsească pe tovarășul care făcea nazuri. Dacă ar fi fost război între Tito și Stalin, noi ar fi trebuit să acționăm armat în spatele frontului sovietic. Era inițiativa lui Octavian Voinea. Dar cum Stalin s-a retras cu coada între picioare din Banat, noi rămăseserăm să rezistăm împotriva comunismului și comunizării în primul rând pe un front spiritual și ideologic. 

Aversiunea lui Iosif Broz Tito și îndepărtarea lui de tutela Moscovei ne-a turnat un pic de apă la moara noastră, care măcina scântei împotriva lui Stalin. 

Cei care scăpasem din mâinile lor cu arma în mână trebuia să ne apărăm libertatea și viața. Prezența noastră în pădure trebuia să fie un punct de sprijin moral pentru cei închiși și milioane de orășeni și țărani care rezistau cu pumnii strânși sub cnutul sovietic.

Un război civil nu era posibil atâta vreme cât trupele sovietice erau în țară și câtă vreme la Yalta și la Teheran fusesem dați în gura lupului flămând de la Răsărit. Pe atunci nu știam de Yalta și mizam naiv pe ajutorul Occidentului. Dar lupta trebuia dusă de cineva”. 

Să nu uităm nici că, pe măsură ce Occidentul rămânea indiferent, agonia grupărilor de partizani a rămas într-o legătură intimă cu Iugoslavia, în condițiile în care cei mai mulți dintre ei luau în calcul o trecere în Sârbia pentru ca de acolo să ajungă în lumea liberă. Lucru extrem de dificil și presărat cu numeroși morți, fiindcă zonele limitrofe graniței erau înțesate cu trupe de Securitate, Miliție și Armată. 

Silviu B. Moldovan amintește că gruparea Arnăuțoiu plănuia să încerce o trecere în Iugoslavia în vara lui ꞌ58, numai că arestarea din primăvară avea să pună punct brutal epopeii lor de aproape un deceniu. De reținut însă că, la ultimele întâlniri cu omul de legătură care i-a trădat, Toma Arnăuțoiu solicitase hărți turistice ale Iugoslaviei. În ꞌ55, luptătorii lui Gavrilă Ogoranu intenționau, de asemenea, o trecere în Iugoslavia, sau, dacă tentativa ar fi fost sortită eșecului, se hotărâseră să se stabilească prin zona Clujului sau a Timișoarei, cu ajutorul legăturilor din regiune. Tot Silviu B. Moldovan punctează că este foarte posibil ca și partizanii din gruparea condusă de Teodor Șușman să fi încercat o ieșire prin Iugoslavia, încă din 1948, fapt sugerat de prezența acestora adesea documentată în zona comunei Liebling, aflată departe de nucleul lor de acțiune. În acest sens, o citează pe doamna Lucreția Jurj-Costescu, supraviețuitoare a grupării Șușman: 

”Apoi în privința americanilor am tăt așteptat că or veni, până când n-o mai venit. Noi nu știam că deja eram vânduți. D-apoi, dacă am văzut că nu mai vin atunci... Mai erau și momente când eram disperați. (...) Ne-am gândit și să plecăm din țară. Vorbeam să ieșim prin Sârbia. Da nu puteam să ne apropiem de graniță, că nu aveam acte, nu aveam nimic”. 

Inevitabil, demnii partizani conduși de colonelul Ion Uță nu puteau lipsi din peisajul acestor eforturi. Există indicii că rămășițele grupării Uță au încercat o trecere în Iugoslavia, în toamna lui ꞌ49, cu ajutorul unor grăniceri români, însă tentativa a eșuat. 

Luptătorii supraviețuitori din grupul Uță au încercat să treacă în Sârbia și în iulie ꞌ51, dar au renunțat după o ciocnire cu trupele de Securitate, fapt dezvăluit de ultimul partizan în viață al grupării, domnul Nicolae Ciurică (91 ani), într-un interviu pe care am avut onorea să mi-l ofere. Iată fragmentul cu pricina:  

Răzvan Gheorghe: Aţi încercat să treceţi în Iugoslavia?

Nicolae Ciurică: Da. Planul acesta a fost pus la cale în iulie 1951. Securitatea ne vâna din ce în ce mai agresiv şi ne-am gândit că ar fi indicat să trecem frontiera în Sârbia. Odată ajunşi acolo, dacă am fi reuşit să fentăm vigilenţa grănicerilor, puteam lua drumul lumii libere. Desigur, ne asumam riscul ca autorităţile sârbeşti să ne captureze şi să ne înapoieze comuniştilor, în schimbul unor vagoane cu sare – atât costau pentru Tito vieţile anticomuniştilor români. Cu toate acestea, ne-am îndreptat spre comuna Năidăş, situată în apropierea frontierei. 

Drumul era lung şi plin de primejdii mortale. Pentru a ocoli numeroasele posturi fixe formate din securişti, militari şi miliţieni, înaintam cu cea mai mare precauţie, numai după ce zona era verificată de unul sau de doi cercetaşi. Ştiam că dacă am fi fost surprinşi singuri, securiştii aveau ordinul să ne someze şi abia apoi să deschidă focul, ceea ce ne dădea posibilitatea să fugim sau să ripostăm. În schimb, dacă eram descoperiţi în grup, urmăritorii aveau ordinul să tragă în plin, fără nicio somaţie. Într-o zi, eu şi Mutaşcu Dumitru călăream la pas domol, la oarece distanţă în urma grupului – nu ne aşteptam la incidente, fiindcă Victor Curescu (iscoada din acea zi) traversase deja perimetrul în care ne aflam și nu semnalase nimic ieșit din comun. Eram extrem de obosiţi, fuserăm în munţi să prindem nişte cai...

Dintr-odată, rafalele de mitralieră au izbucnit din ambele părţi ale lizierei – căzusem într-o ambuscadă. Spre norocul lui, Fus descălecase chiar înainte de deschiderea focului, aşa că a putut să se pună imediat la adăpost. Ambii cai au fost împuşcaţi mortal, iar eu am sărit din cădere, ca să nu rămân prins sub leşul animalului. M-am prăvălit într-o adâncitură, care, slavă Domnului, m-a ferit de gloanţele securiştilor. Am tras şi eu la greu. Cu toate acestea, situaţia s-a dovedit critică: eram izolaţi şi ne găseam într-o inferioritate numerică evidentă. Salvarea a venit de la ceilalţi ortaci, care au auzit împușcăturile şi au dezlănţuit un atac violent împotriva efectivelor inamice, astfel încât am reuşit să ne refugiem în pădure. În timpul acelei campanii, ne-au ajutat mulţi ţărani din partea locului – cel mai săritor s-a dovedit Lazăr Gheorghe, poreclit Bogium, de loc din Sasca Montană”.

Firește, au fost situații când luptători anticomuniști au reușit trecerea frontierei. Silviu B. Moldovan punctează că cel mai spectaculos caz cunoscut este cel al partizanului maramureșean Vasile Blidaru, care, potrivit soției, a fugit în ꞌ51 în Iugoslavia și de acolo a ajuns în Triest, în nord-estul Italiei, până în ꞌ56, când a revenit în România înarmat și a fost împușcat doi ani mai târziu, în luptă directă cu securiștii. Cazul pare de-a dreptul neverosimil, însă prezența lui Vasile Blidaru a fost documentată fără urmă de tăgadă într-un lagăr din Triest, în ꞌ53. Figura lui Blidaru a fost și rămâne extrem de misterioasă, cel mai probabil acesta beneficiind în Occident de o instrucție militară specială, după care s-a întors cu o minisune ce rămâne enigmatică, posibil intrând tot prin Iugoslavia. 

”Lipsa unei implicări serioase a aliaților occidentali, dublată de consolidarea internă a regimului comunist, au dus la înfrângerea definitivă a rezistenței armate, spre sfârșitul anilor ꞌ50. Dacă zdrobirea revoluției de la Budapesta (1956) le-a tăiat rezistenților orice urmă de elan și orice iluzii în intervenția occidentală, retragerea trupelor sovietice (1958) le-a luat și o parte din motivație. Consider că impactul celui de-al doilea eveniment pomenit asupra rezistenței în general n-a fost încă suficient analizat. Începând din anii ꞌ60, formele opoziției anticomuniste sau antitotalitare s-au schimbat radical, poate mai mult decât regimul însuși, dar în consonanță cu schimbarea climatului internațional”, explică Silviu B. Moldovan.