EXCLUSIV Reportaj FOTO. La pas prin satele Nistrului, pe frontiera de Est a României Mari. De la Mărcăuți și Varnița la ”Uriașul îngropat” al lui Kazuo Ishiguro. Un reportaj altfel

– Dacă vrei să afli dramele deportaților, întreabă Nistrul, și-ți va spune. Pe el nu-l poate deporta nimeni, mă îndeamnă călăuza, cea mai bună dintre toate călăuzele posibile, și-mi zâmbește cu amar. 

Însă ochii lui sinilii refuză să zâmbească, preferă să scruteze versanții abrupți, deseori stâncoși, brăzdați de șisturi ruginii, printre care șerpuiește fluviul, molcom ca o iluzie sub vipiile amiezii, cu apele de culoarea oțelului. Din când în când stăruie cu aparatul foto la ochi, căutând cel mai potrivit unghi, și-l găsește întotdeauna. Va surprinde ceva irepetabil. Zăpușeala a încremenit totul, chiar și cicadele au amuțit. Timp în care eu nădușesc cât doi cai la un loc. E irespirabil. 

(Nistrul la Mărcăuți / sursa: arhiva Podul.ro)

– Așa mi-a spus un bătrân dintr-un sat, pe la sfârșitul anilor ꞌ60, când eram student. M-a sfătuit să-ntreb Nistrul, murmură călăuza, ca pentru sine, parcă evitând să spargă tăcerea de plumb topit.   

Cuvintele lui rămân cu mine. Da, mă gândesc, avea dreptate bătrânul acela. Vocea lui va fi fost ecoul măcelului urmat de alte măceluri. Vocea lui va fi fost țipătul morților și al dramelor nespuse, al hecatombelor și al înstrăinării în Siberii de gheață. Scâncetul neauzit al copiilor aruncați din trenuri. Țipătul dezmembrării, al foametei, al spaimei și al memoriei neregăsite. Cineva, cândva, va trebui să o readucă acasă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși. Va fi vai de noi. Asta îmi amintește de ”Uriașul îngropat” al lui Kazuo Ishiguro. Știu prea bine de ce. E motivul pentru care cuvintele călăuzei persistă încă în mine, se rostogolesc de colo-colo și-mi răsună în timpane ca o incantație ce-și reclamă reversul. E irespirabil. Doamne, ce cald e. 

(Nistrul la Mărcăuți / sursa: arhiva Podul.ro)

– Dacă vrei să afli adevărul despre morții căzuți în ꞌ92, în timpul războiului cu Rusia, dacă vrei să afli calvarul, zvârcolirile și răstignirile celor pieriți, întreabă Nistrul, și-ți va spune. Pe el nu-l poate împușca nimeni, îl îndemn, într-un târziu, cumva sărind peste decenii. 

Călăuza îmi face cu ochiul, clătinându-și obrajii și afișând același zâmbet amar.

– Da. Te-ai prins. Așa-i aici. 

Și mă bate pe umăr, ca și cum m-ar încuraja să nu uit ce abia am zis. Apoi scoate o batistă din buzunar, o despăturește tacticos și-și șterge broboanele de pe tâmple. E al dracului de cald. Soarele alunecă pentru câteva secunde pe sub un smoc de nor alb și zdrențuit, moment în care apele Nistrului devin vinete ca pielea unui trup înecat. 

(Nistrul la Mărcăuți / sursa: arhiva Podul.ro)

Așa-i aici, îmi spun. Totul e cum pare și nimic nu rămâne la fel. Măști schimonosite ale altor măști schimonosite. Oglinzi deformate. Asta până în momentul în care vom dezgropa, în sfârșit, uriașul. Pentru a ne asuma trecutul recent, dincolo de frică și rușine. Pentru a putea fi din nou împreună, fiindcă altfel nici nu se poate. Pentru a nu mai vorbi, în aceeași limbă, doar despre întrebările pe care ar trebui să i le adresăm Nistrului, ci și despre răspunsurile lui, ale Nistrului, care de fapt sunt răspunsurile noastre. Un fluviu de răspunsuri. Da, e irespirabil. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși.

(Nistrul la Mărcăuți / sursa: arhiva Podul.ro)

Zăbovim, de minute bune, pe malul râpos de la Mărcăuți. Panorama e de poveste. Fluviul face o buclă generoasă și se pierde treptat, la stânga, șerpuind printre dealuri abrupte și aproape pustii, în timp ce, la dreapta, lasă loc unor pante line pe care sunt împrăștiate unele dintre cele mai pitorești sate basarabene. Apele Nistrului și-au recăpătat sclipirile de oțel, ne orbesc și ne atrag în același timp. Chiar și cicadele dau semne de viață, deși pârjolul continuă. Privesc în josul fluviului și remarc (din loc în loc și din ce în ce mai mici) cupolele țuguiate și sinilii ale bisericilor albe de piatră, clădite aproape mereu în mijlocul satelor, văruite cu grijă și dormitând printre o puzderie de acoperișuri roșietice, lunci inundate de soare, stufărișuri și sălcii plângătoare. O excepție e biserica de la Holercani, comună înecată în 1954, când autoritățile sovietice au construit barajul de la Dubăsari. Atunci sătenii au fost strămutați cu forța pe versanții din stânga și din dreapta albiei, ulterior trezindu-se în ”țări” diferite. (Rusia e o boală, îmi tot repet, o boală care-ți ucide bunicii, părinții și memoria). Pe versanții deloc domoli, care nici azi nu par domesticiți, țăranii și-au construit, cu chiu, cu vai, noi cătune, privind neputiincioși cum puhoaiele dezlănțuite le înghițeau satele natale (carnea și oasele memoriei lor colective). Ridicată pe o culme calcaroasă, care avea să devină mal, la capătul unui drumeag ce odinioară fusese o uliță centrală, biserica a scăpat de la înec, rămânând la marginea noului sat, la doar câțiva metri de apele fluviului. Însă vechiul cimitir avea să fie potopit pentru totdeauna. 

(Nistrul la Holercani / sursa: arhiva Podul.ro)

– Bunelul meu a rămas acolo, pe fundul Nistrului, mi-a zis un țăran trecut bine de a doua tinerețe, în cea mai clară limbă română.

Din reflex i-am urmărit degetul arătător, dar Nistrul nu se putea vedea din locul în care ne aflam (o uliță a Holercaniului), deși îl simțeam aproape, foarte aproape, încolăcindu-se sălbatic printre dealuri arse de soare. Oricum, ”acolo” e niciunde, mi-am spus, și l-am servit cu o țigară, încercând să îmi dau seama ce trăiri m-ar încerca dacă bunicii mei n-ar avea un mormânt la căpătâiul căruia să le pot aprinde o lumânare. O să mă mai gândesc la asta. Emoții ciudate mă lovesc din toate părțile. 

(Nistrul la Holercani / sursa: arhiva Podul.ro)

Am sporovăit o vreme, de una, de alta. Cum e cu pescuitul pe aici? Trage, trage? Cade la plasă? Nici peștele nu mai e ce-a fost, arareori mai prindem somni d-ăia mășcați, de 200 de kile, în rest plevușcă, îmi zice țăranul, bucuros să afle că-s de la București. Citisem pe undeva că în Nistru au fost identificate peste 140 de specii de pești. E greu la prașilă? Greu a fost mereu, daꞌ amuia parcă-i mai strașnic ca niciodată. Nici prea multe brațe nu-s, lumea nu mai e ce-a fost. Tinerii au plecat care pe unde au văzut cu ochii (”la Italia, la România, la Occident”), abia dacă mai trec pe acasă. Uitarea lor va fi dispariția noastră. E al dracului de cald. Am pufăit două-trei țigări, ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit sub un zarzăr.

(Monumentul soldatului sovietic, Holercani / sursa: arhiva Podul.ro)

Inevitabil, călăuza îmi indică, cu o scârbă total nedisimulată, monstruozitatea din capătul uliței. Monumentul soldatului sovietic, desigur, străjuit de lanțuri masive și de o ditamai steaua roșie. Întregul amalgam de metal, ciment și granit te izbește în moalele capului, te umilește prin chiar prezența sa acolo, pe granița de Est a României. Cum de-o face umbră pământului?, mă-ntreb, nu fără un fior, și simt că mă ia durerea de cap. 

– E o ruşine imensă să ajungi în secolul XXI, să stai în genunchi, să lingi talpa care te-a strivit şi să-i mulţumeşti Moscovei că te-a rupt de la părinţi, deportându-te într-un orfelinat sau lagăr de concentrare. E o umilință îngrozitoare să-i comemorezi pe criminalii care ți-au dezmembrat țara și ți-au ucis părinții și buneii. 

Tonul călăuzei e liniștit dar ferm. Vorbește doar pentru a da glas adevărului pe care oricum îl cunoaștem la fel de bine. Vorbește pentru a ne elibera de monstruozitate. Vorbește ca să nu ne învingă tăcerea și uitarea. Unele lucruri trebuie spuse cu voce tare din nou și din nou. Ne îndepărtăm fără să privim îndărăt. Suntem în crucea zilei. Din când în când, șopârle costelive se reped dintr-o parte în alta a uliței, ca niște năluci din pleistocen, străbătând umbrele noastre lunguiețe. 

(Sursa: arhiva Podul.ro)

La Holercani gospodăriile sunt îngrijite, grădinile lucrate cu atenție, majoritatea gardurilor sunt clădite din piatră calcaroasă, care bucură ochiul prin îmbinare, formă și colorit. Chenarele ferestrelor și zidurile văruite ale caselor sunt împodobite nu arareori cu motive populare spoite în siniliul atât de specific zonei (și în genere comunităților care trăiesc lângă cursuri de apă). Porțile și gardurile sunt ornamentate cu așa-numitele ”flori de piatră” – în fond, străvechi motive solare, simboluri ale vieții fără de moarte, regăsite și în diverse alte forme de artă populară de-a lungul satelor nistrene. La Holercani încă mai pot fi admirate vechi porți de lemn de o frumusețe atât de simplă încât par neverosimile. Am zăbovit lângă una dintre ele, la umbra unui prun firav, cât să ne răcorim cu o gură de cvas. Gustul greoi, amar și totodată ciudat de dulceag, nu încetează să mă ia pe nepregătite. La fel ca tot ce mi se întâmplă aici. Și asta mă bucură nespus. 

(Sursa: arhiva Podul.ro)

La colțul unei ulițe pustii, mă simt privit cu insistență. Ceva mă dogorește în ceafă. E o casă cu ochi (da, cu doi ochi larg deschiși, albaștri), una dintre puținele rămase în picioare. E ca și cum te-ar privi o fantomă. Numai că se holbează prin noi, parcă din alte timpuri, cumva de sub un alt cer. Poate că privește în ochii alteia, în ochii goi ai unei case înecate, pe prispa căreia au răsunat odinoară râsete de copii uitați. Poate, poate, poate. Și-mi amintesc de sfatul bătrânului: ”Întreabă Nistrul, și-ți va spune”. Și-mi răsună-n gând versurile lui Nicolae Dabija: “Plouă cu seminţe, fără puteri / le măturăm şi le ardem, pe câmpul arat... / Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri / va fi doar mâine cu adevărat”. Așa e! Și va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși. 

(Barajul de la Dubăsari / sursa: arhiva Podul.ro)

De la Dubăsari, al cărui baraj murdar și dezolant îți zgârâie retina, despărțind ”Nistrul cel mare” de ”Nistrul cel mic”, acutizând în neștire senzația de periferie a imperiului, tot drumul până la Mărcăuți e străjuit, în special la răspântii, de troițe sau cruci de piatră, delicat lucrate și spoite cu același siniliu atât de firesc și de prezent încât îi duci dorul imediat ce dispare din peisaj, ca și cum ți s-a luat ceva. Uneori severi și-ntrebători, alteori naivi, povârniți, blajini sau amărâți, cu ochi sticloși, cununi de spini și răni veșnic sângerânde, acești criști uscățivi reprezintă o constantă a itinerariului nostru. Mă-ntreb dacă întreaga graniță de Est a României interbelice este un Drum al Calvarului. Călăuza îmi confirmă cu un ”Da!” energic, deși n-am spus nimic cu voce tare. 

(Sursa: arhiva Podul.ro)

Suntem împresurați de holde galbene, de vii ce se pierd în zare, de câmpuri cu dovleci, cartofi, harbuji, zămoși (pepeni galbeni) și răsărită (floarea soarelui). Zona e cunoscută pentru fertilitate și recoltele bogate. Nu mai puțin de 70% din populația Basarabiei se alimentează cu apă din bazinul Nistrului, albia sa meandrată reprezentând o frontieră naturală de peste 660 km, dintr-un total de 1362, pe care îi parcurge din Carpații Ucraineni, de unde izvorăște, până la Limanul Nistrului, laguna prin care se varsă în Marea Neagră, la 35 km de Odesa. În pofida aparențelor, care-s cu atât mai înșelătoare în verile caniculare, fluviul e capricios în primăverile timpurii, când plouă și se topesc zăpezile, și în a doua jumătate a toamnei, când reîncep ploile, surpând maluri și transformându-le în puhoaie mâloase, Nistrul revărsându-se deseori și cauzând stricăciuni însemnate de la un an la altul. Fluviul formează numeroase insule pe care țăranii își duc caprele, vacile și oile pentru a paște în siguranță în lunile de primăvară și vară, hrana fiind asigurată din belșug de natură. 

(Nistrul la Mărcăuți / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Dincolo de Nistrul acum letargic, pe malul stâng (cel estic), e o pustietate ce-și urlă amarul și fricile. De acolo vine o goliciune sinistră, o muțenie complicată și asurzitoare. Acolo sunt trupele de ocupație ale Rusiei – o mare și permanentă rușine pentru întreaga Europă. Le-am văzut și noi, sub masca ”pacificatorilor”, la Varnița, la Vadul lui Vodă, la Dubăsari. Am privit năluca Tiraspolului de pe un deal pleșuv, scrutând zările blurate de arșiță. Dincolo e încă URSS. Acolo e o gubernie a FSB și GRU. Un cadavru de câine pe jumătate putrezit plutea pe Nistru, la Varnița. ”Somn ușor câine care latrii toată noaptea”, mi-a șuierat în timpane glasul lui Kazi Ploae. Și m-am gândit la depozitele ilegale de armament de la Cobasna, care ar putea șterge de pe hartă o porțiune însemnată din Europa. Și atunci cine va mai întreba Nistrul? Care Nistru?   

(La Varnița / sursa foto: arhiva Podul.ro)

I-am văzut pe unii transnistreni în dimineața zilei de 11 iulie, ponosiți și purtați de colo-colo, puși în cele mai umilitoare ipostaze, înghesuiți în microbuze sufocante, ca niște animale, și cărați în dreapta Nistrului ca să voteze inutil (luând în calcul rezultatele oficiale), în schimbul unor sume derizorii, blocul electoral păpușat de Dodon și Voronin, adică de Rusia, în timp ce erau fotografiați de presa basarabeană și huiduiți în cor de veteranii războiului de pe Nistru. Am apreciat odată-n plus constatarea Svetlanei Aleksievici, care a scris pe undeva că civilizația sovietică era în același timp un amestec de închisoare și grădiniță. 

(La Mărcăuți / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Ne despărțim cu greu de malul prăpăstios de la Mărcăuți. Panorama e grandioasă și rămâne dincolo de cuvinte. Îmi promit să revin neapărat, poate peste o lună-două, alături de aceeași călăuză, cea mai bună dintre toate călăuzele posibile. Ne furișăm tăcuți spre mașina transformată în cuptor, printre aluviuni ciudate, lespezi și imense roci sedimentare, rostogolite din înălțimi care azi nu mai există, printre ciulini liliachii, imortele, zarzări, peri și meri sălbatici. Aproape că te dor ochii de la atâta verde sălbăticit, exploziv. Pe alocuri, decorul hărăzit de natură te duce cu gândul la un film cu dinozauri și mai că te simți puțin reptilă. 

(Nistrul la Mărcăuți / sursa foto: arhiva Podul.ro)

La dreapta noastră se cască o râpă adâncă și largă de zeci de metri, în ai cărei pereți verticali, stâncoși, brăzdați de șisturi cenușii, albicioase și ruginii, și-au făcut cuiburi prigorii viu colorați, laolaltă cu multe alte specii de păsări. Undeva, în adâncurile amețitoare, pe sub cornișele abrupte, calcaroase, invadate de o vegetație dezlănțuită, curge un râu a cărui larmă răzbește până la noi, grație acusticii de crater. Un copil râde în vale, departe, bălăcindu-se în apele verzui ale fluviului, iar râsetul lui ne joacă pe la urechi, evanescent, ca un ecou dintr-o altă viață. E tot zăpușeală, dar a prins să adie vântul. Lăsăm în urmă Nistrul, pe alocuri ușor încrețit de boare. Pare un șarpe întunecat și încolăcit printre dealuri. Ard de nerăbdare să-i aud răspunsurile, care de fapt sunt ale noastre. Un fluviu de răspunsuri. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși.

(Rîul Răutu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Fără să părăsim cu totul decorul de film cu dinozauri (stâncile, peșterile, carierele și chiliile săpate în piatră ale Orheiului Vechi sunt o adevărată splendoare), alunecăm pe lângă albia idilică a Răutului. Călăuza îmi arată un bordei vechi cu răsuflătoare – e pe jumătate îngropat și acoperișul abia îi poate fi ghicit sub bălării, arbuști și tufe de măceș. Se vede că nu i-a mai călcat nimeni pragul de o eternitate. La ce folosea? E o ghețălărie, îmi spune călăuza. Înainte vreme erau necesare, toate satele aveau. Țăranii cărau și depozitau acolo sloiuri de gheață pentru lunile verii. Tăiai un vițel, un porc, și-apoi băgai carnea la gheață, nu se strica. Îți murea o rudă, tăiai niște calupuri de gheață și le puneai în coșciug până la îngropăciune. M-am gândit din nou la bunelul țăranului din  Holercani. La acel ”acolo”  de niciunde indicat cu degetul lui bătătorit. 

(Conacul muzeu din Morovaia / sursa foto: Podul.ro)

Trecem, cu mici și plăcute opriri, prin Mășcăuți și Morovaia, unde vizităm un vechi conac basarabean, acum transformat în muzeu, îi traversăm coridorul-prispă străjuit de coloane delicate, sculptate în lemn de mâna unui meșter plecat de mult la Domnul, îi adulmecăm beciurile zăvorâte și îi fotografiem florile de piatră ce-i împodobesc gardul, poarta și scara exterioară. Fântâna din curte pare coborâtă din basme. 

(Morovaia, floare de piatră / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Spre după-amiază tragem la o pensiune din Butuceni. Călăuza soarbe o zeamă de găină și cere colțunași, care-i amintesc de copilărie. Eu mă înzdrăvenesc cu un borș de curechi (varză) și sfeclă roșie, apoi nu mă pot abține de la niște sărmăluțe înecate-n smântână. Totul e cum trebuie să fie. Tihna ne îmbrățișează de pretutindeni. Și liniștea de dincolo de ea. Până când dangătul clopotelor ne curentează pe amândoi la fel. Pare că se înalță prin gurile fântânilor căscate la marginea drumului. 

(Butuceni, borș de curechi și sfeclă roșie / sursa foto: Podul.ro)

O luăm din loc, căci călătorului îi șade bine cu drumul, și ne oprim lângă ruinele cetății Orhei. În față, dincolo de hăul de sub ziduri, ni se deschide panorama impresionantă a satului Trebujeni. Biserica albă cu cupole sinilii se înalță în mijlocul caselor ce spuzesc întregul versant, până la apele licăritoare ale Răutului. Niște copii se scaldă în apropierea unui armăsar mai alb ca zăpada, care-și tot smucește grumazul, apărându-se de muște. Da, asta e țara mea de dincolo de Prut. Vântul adie și ciufulește zarzării din vale. 

(Satul Trebujeni fotografiat de pe ruinele cetății Orhei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

– Lumina e ca mierea. Poți s-o-ntinzi pe pâine, constată călăuza, și-și duce din nou aparatul foto la ochi, căutând cel mai potrivit unghi. 

Ne întoarcem la Chișinău prin Ivancea, pe lângă salba de lacuri ce odinioară forma un singur lac întins pe mai mulți kilometri, luciu de apă amintit de Dimitrie Cantemir în ”Descriptio Moldaviae”. Pe măsură ce ne apropiem de Chișinău, circulația se sufocă, se aglomerează constant, deși e doar mijlocul săptămânii. Sunt cratere și gropane pretutindeni, dar călăuza le evită cu tenacitate, le cunoaște de-o viață. Pe lângă noi se perindă tractoare, utilaje de mare tonaj și numeroase mașini personale. Uneori își fac apariția și stafiile unor Moskvichuri, care mă poartă direct în anii ꞌ80. De undeva răsună hip-hop rusesc. 

(Morovaia / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Străbatem orașul încins și ne despărțim la Maraton, nu înainte de a ne îmbrățișa și de a-i mulțumi pentru timpul calitativ petrecut împreună, pentru explicațiile și poveștile de viață împărtășite. Lui i se datorează această zi. Călăuzei cu ochi sinilii. Experiența s-a dovedit fabuloasă și parțial rămâne dincolo de cuvinte. Așa a fost să fie. Ușor-ușor, pradă înserării, Chișinăul pare a se transforma într-o procesiune de torțe. Spre apus, o fâșie zdrențuită de cer păstrează culoarea pepenelui galben. Hotelul meu se află la o distanță de numai două minute. E încă zăpușeală.

(Morovaia / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Așa-i aici, îmi spun. Totul e cum pare și nimic nu rămâne la fel. Măști schimonosite ale altor măști schimonosite. Oglinzi deformate. Asta până în momentul în care vom dezgropa, în sfârșit, uriașul. Pentru a ne asuma trecutul recent, dincolo de frică și rușine. Pentru a putea fi din nou împreună, fiindcă altfel nici nu se poate. Pentru a nu mai vorbi, în aceeași limbă, doar despre întrebările pe care ar trebui să i le adresăm Nistrului, ci și despre răspunsurile lui, ale Nistrului, care de fapt sunt răspunsurile noastre. Un fluviu de răspunsuri. Da, e irespirabil. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși.

(Morovaia / sursa foto: arhiva Podul.ro)