Patimile după Domașnea. Cumplita dramă a Mărioarei, soția partizanului martir Spiru Blănaru. Întreaga familie a fost distrusă de Securitatea genocidară

Pagina de Facebook Rezistența anticomunistă din Banat postează o serie de fragmente din interviul oferit de regretata Maria Blănaru, soția partizanului martir Spiru Blănaru, la mijlocul anilor ꞌ90, doamnei Doina Magheți și publicat în prețiosul volum al acesteia: ”Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate”, Editura Marineasa, Timișoara, 1998. 

A se nota un aspect esențial: în perioada ꞌ48-ꞌ49, când frontiera era încă penetrabilă și când partizanii realizaseră că luptau într-un război fără sorți de izbândă, fiind vânați și decimați cu cruzime, lui Spiru Blănaru i s-a propus să părăsească în siguranță țara, dar el a refuzat categoric și cu demnitate, spunând că nu își poate părăsi camarazii de arme. A rămas aici, a rezistat din toate puterile și a murit pentru o Românie în care credea. 

(Partizanul martir Spiru Blănaru / sursa foto: Dan Nicolae Nicorescu)

Vă prezentăm fragmentele amintite: 

”Soțul meu, Spiru, s-a comportat exemplar. Dacă spun că a fost bun, este mai mult decât banal. Când a plecat în munți, mi s-a destăinuit: ‹Să știi, Mărioară, eu n-am plecat acolo să mă hărțuiesc cu primarii, notarii și jandarmii satelor. Eu am alte misiuni›. Cât de anormal a fost totul... tot ce-am trăit într-o viață de om... Mâncam urzici fierte și pepeni. Cu snopi de grâu, pierduți voit din căruțe de țăranii din sat, hrăneam bietele orătănii. Bunicu' avea aproape 90 de ani...

A fost groaznic și, până ne-au dus, Spiru cobora prin spatele grădinii. Acolo îi aduceam haine și de-ale gurii. Într-o noapte, îmi amintesc cum m-a prins acolo o ploaie năpraznică. Atunci cred că m-am îmbolnăvit de plămâni. Securitatea înconjurase grădina. Nu s-a clintit de-acolo toată noaptea...

De fapt, din câte-mi dau seama și simt, Spiru a rămas pașnic cât a trăit. Nu voia să bage pe nimeni, dintre cei care-l însoțeau și-l protejau, în bucluc. A fost tot timpul convins că face bine ce face. Altfel nu se putea! Realiza că lucrurile vor fi grave, realiza consecințele. A ales jertfa. Timp de șapte ani, am refuzat să cred că era mort. Circulau tot felul de zvonuri: că a fost luat de un ofițer de Securitate și trecut granița, că se află depus undeva, alături de mari demnitari, că va apărea cândva. Trăiam zi și noapte cu speranța că totuși...”. (Maria Blănaru, Timișoara, august 1995 / Doina Magheți, ”Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate”, Editura Marineasa, Timișoara, 1998). 

O familie distrusă de Securitate și partidul unic

În martie 1949, Spiru Blănaru a fost rănit și arestat, prin trădare, după ce și-a golit încărcătorul pistolului automat și a aruncat o grenadă. În frunte cu el, cinci partizani au fost condamnați la moarte și executați prin împușcare: Spiru Blănaru, Petre Domășneanu, Petre Pușchiță, Romulus Marițescu (din gruparea colonelului Ion Uță) și Ion Tănase. 

Întreaga familie Blănaru-Horescu avea să fie distrusă de Securitate. În octombrie ꞌ49, la vârsta de doar 3 ani, unicul urmaș al partizanului asasinat – Corneliu Blănaru – a fost deportat împreună cu mama (Maria Blănaru), bunica și străbunicii, în Dobrogea, fiindu-le confiscată întreaga agoniseală de-o viață din comuna bănățeană Domașnea. Străbunicii aveau să moară acolo, în deportare, în cele mai înfiorătoare condiții, restul familiei primind condamnări la ani grei de temniță. 

Bunicul Nicolae Horescu – care luptase în munți cu arma în mână alături de Spiru Blănaru – a fost condamnat la 8 ani, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Gherla, dar și în alte închisori și lagăre, pentru ca mai apoi să fie trimis 2 ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan și încă unul la tăiat stuf, pe Brațul Borcea, astfel încât, per-total, a suferit mai bine de 11 ani în Gulagul românesc. Mătușa Anișoara Horescu a fost condamnată la 7 ani de închisoare pentru că, fiind vânată de Securitate, a fugit în munți și a rămas alături de tatăl ei și de Spiru Blănaru. 

(Domnul Corneliu Blănaru Horescu / sursa foto: Podul.ro)

Într-un interviu exclusiv acordat Podul.ro, domnul Corneliu Blănaru Horescu – unicul urmaș al partizanului martir Spiru Blănaru – relatează, printre multe altele, drama mamei sale, care a trebuit să-și extirpeze o bucată de plămân, în timpul deportării, ca urmare a răcelii trase în noaptea ploioasă în care a stat ascunsă cu soțul ei într-o căpiță aflată într-o zonă înconjurată de securiști, care însă nu bănuiau că prada se afla la doar câțiva metri de ei: 

”Mamei i s-a agravat boala de plămâni și se chinuia cumplit. Afecțiunea îi provenea de la o răceală puternică pe care o pătimise când încă eram la Domașnea și o mers cu niște mâncare la taică-meu – el era ascuns, îl vânau securiștii. Atunci a prins-o o ploaie rece și o trebuit să rămână udă până la piele, cu tatăl meu, într-o claie de fân, unde partizanii aveau un mic adăpost. După episodul ăsta o răcit foarte puternic, o făcut aprindere la plămâni și când am ajuns în Dobrogea s-o trezit că avea un plămân distrus pe jumătate. Și atunci nu mai lucra decât pe la un birou, verifica dacă era întrețiunută curățenia în barăcile alea și încerca pe cât posibil să evite muncile grele, dar toate o epuizau, o lăsau fără vlagă. Se mai ducea la câte un consult, la Constanța, deși asta era ilegal, întrucât n-aveai voie să te miști decât într-un anumit perimetru bine stabilit, nici măcar până la Medgidia nu ni se permitea să mergem. Dacă te prindea milițianul, nu-ți făcea nimic, dar te aducea cu arma la spate înapoi, de parcă prinsese un mare terorist.   

(Tânărul Corneliu Blănaru, mama Maria Blănaru, străbunica Horescu și bunicul, la Domașnea / poză de familie)

Doctorița care a îngrijit-o la Constanța i-a spus că există un sanatoriu TBC, undeva, pe lângă București, la Balotești, și i-a promis că o va ajuta să se interneze acolo, că acolo se fac operații pe plămân și trebuie extirpată o parte dintr-un plămân. Țin minte că se perpelea biata de mama cum să facă să ajungă să se opereze, întrucât așa ceva era extrem de dificil, cu tot ajutorul primit de la doctoriță. La Constanța se ducea, se consulta și venea repede înapoi, însă la Balotești trebuia să rămână o perioadă. Până la urma, s-a dus și a vorbit direct cu milițianul care venea la Cuza-Vodă o dată la o săptămână sau două și făcea o așa-numită prezentare, că nu exista un post fix acolo. Milițianul venea la căminul cultural și trebuia ca cel puțin un membru al familiei să fie acolo și să zică ”prezent” când striga numele de pe hârtie. După ce a auzit problema mamei, milițianul i-a zis: 

– Doamnă, uitați care e situația: plecați, eu nu știu nimic, și când vă veți anunța rudele că vă externează, să vină și să-mi spună și mie, că eu abia atunci îmi voi anunța superiorii că bandita Maria Blănaru e plecată din localitate la spital. 

Zis și făcut. Mama s-a dus la sanatoriul TBC de la Balotești, s-a operat și a trebuit să rămână acolo aproape un an de zile, până când și-a mai revenit cât de cât din intervenția aceea dificilă. În ziua externării a fost trimis un milițian ca să o escorteze înapoi la Cuza-Vodă. 

Am fost eliberați din deportare în ꞌ56, odată cu restul bănățenilor”.

Citiți AICI întregul interviu oferit de domnul Corneliu Blănaru Horescu.