EXCLUSIV Interviu. Deportat la 3 ani. Corneliu Horescu Blănaru, fiul partizanului martir Spiru Blănaru, dezvăluie modul în care Securitatea genocidară i-a decimat familia. Despre execuții, deportări, închisori și lagăre de exterminare


EXCLUSIV Interviu. Deportat la 3 ani. Corneliu Horescu Blănaru, fiul partizanului martir Spiru Blănaru, dezvăluie modul în care Securitatea genocidară i-a decimat familia. Despre execuții, deportări, închisori și lagăre de exterminare

Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, un amplu interviu cu domnul Corneliu Horescu Blănaru, fiul partizanului martir Spiru Blănaru, care a fost condamnat la moarte și împușcat în iulie 1949, la vârsta de 30 de ani, după patru ani de clandestinitate și rezistență anticomunistă la cel mai înalt nivel, până la sacrificiul absolut, în Banatul montan, și după eroica și puțin cunoscuta luptă de la Pietrele Albe, când partizanii conduși de el au umilit trupele de Securitate și Armată, deși acestea erau, evident, covârșitoare numeric. 

A se nota un aspect esențial: în perioada ꞌ48-ꞌ49, când frontiera era încă penetrabilă și când partizanii realizaseră că luptau într-un război fără sorți de izbândă, fiind vânați și decimați cu cruzime, lui Spiru Blănaru i s-a propus să părăsească în siguranță țara, dar el a refuzat categoric și cu demnitate, spunând că nu își poate părăsi camarazii de arme. A rămas aici, a rezistat din toate puterile și a murit pentru o Românie în care credea. 

În octombrie ꞌ49, la vârsta de doar 3 ani, unicul urmaș al partizanului asasinat a fost deportat împreună cu mama (Maria Blănaru), bunica și străbunicii, în Dobrogea, fiindu-le confiscată întreaga agoniseală de-o viață. Străbunicii aveau să moară acolo, în deportare, în cele mai înfiorătoare condiții, restul familiei primind condamnări la ani grei de temniță. 

Bunicul Nicolae Horescu – care luptase în munți cu arma în mână alături de Spiru Blănaru – a fost condamnat la 8 ani, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Gherla, dar și în alte închisori și lagăre, pentru ca mai apoi să fie trimis 2 ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan și încă unul la tăiat stuf, pe Brațul Borcea, astfel încât, per-total, a suferit mai bine de 11 ani în Gulagul românesc. Mătușa Anișoara Horescu a fost condamnată la 7 ani de închisoare pentru că, fiind vânată de Securitate, a fugit în munți și a rămas alături de tatăl ei și de Spiru Blănaru. 

Domnul Corneliu Horescu Blănaru nu-și mai amintește nimic din perioada de dinaintea plecării în deportare – octombrie ꞌ49. Primele sale amintiri sunt fragmentare și datează chiar din vagonul de vite în care familia sa fusese îngrămădită, pe niște paie împuțite, și trimisă într-o direcție necunoscută, unde străbunicii aveau să moară. Mama suferea de o gravă afecțiune, care urma să se soldeze, curând, cu extirparea unei jumătăți de plămân. Era o toamnă funebră, întunecată și friguroasă. Cu toții plângeau și se temeau că vor ajunge în Siberia. ”Nu mai plânge, mamă, că trece!”, spunea micuțul Corneliu, la rându-i scâncind, potrivit unui interviu acordat de Maria Blănaru la sfârșitul anilor ꞌ90. 

Deportarea a durat 7 ani, familia fiind strămutată în primele grupuri de deportați (printre care se aflau mulți bihoreni), în ꞌ49 – cele mai mari valuri de deportări din Banat aveau să urmeze în ꞌ51.

Revenit în Domașnea natală, pentru a putea să urmeze cursurile unui liceu din Timișoara, adolescentul Corneliu Blănaru e nevoit, după o serie de respingeri și ostracizări, să-și schimbe numele, fiindcă cel de Blănaru stârnea spaimă și neliniște, avea o rezonanță aparte – Spiru Blănaru fusese conducătorul grupării și sfârșise împușcat, comuniștii voiau să-i oblitereze memoria pentru totdeauna. Soluția agreată de autorități e cel puțin bizară: Corneliu Blănaru e înfiat de străbunică, devenind astfel Horescu, ceea ce îl pune în nemaivăzuta situație de a fi transformat și în frate al bunicului său, cel puțin în acte oficiale. Problema fiind parțial rezolvată, lui Corneliu Horescu i se permite să urmeze cursurile unui liceu, dar Securitatea îi va sufla în ceafă și-l va supraveghea până în 89, și asta doar pentru ”vina” de a fi copilul lui Spiru Blănaru.

Mi-am dorit mult să îl cunosc pe domnul Corneliu Horescu Blănaru. Interviul s-a dovedit o inedită experiență de viață despre care sunt sigur că voi mai scrie. Am încercat să recuperez ceva, orice, din adevăratul Spiru Blănaru, un simbol al rezistenței anticomuniste, prin relatarea suferințelor familiei și printr-un dialog fără perdea cu unicul său urmaș, un domn luminos și blajin până la neverosimil. Voi veți decide dacă am reușit ceva din toate astea. 

Precizez că interviul mi-a fost facilitat de Dan Nicolae Nicorescu, cercetător neobosit al partizanilor din Banat (îi veți aprecia munca dacă veți urmări pagina de Facebook Rezistența anticomunistă din Banat), care m-a pus în legătură cu Nicolae Oltean, fiul Anișoarei Horescu, ajungând astfel la domnul Corneliu Horescu Blănaru.

P.S. Este frapant cât de mult seamănă domnul Corneliu Horescu Blănaru cu tatăl său, lucru vizibil și în fotografia care-l prezintă alături de portretul lui Spiru Blănaru ce reproduce imaginea hieratică a tânărului îmbrăcat în uniformă militară, așa cum s-a păstrat aceasta în una dintre puținele sale fotografii. ”Corneliu, Corneliu, Corneliu...”, au fost singurele și ultimele cuvinte rostite de Spiru Blănaru la unicul vorbitor care i s-a permis cu soția, în 49, înainte procesului și a execuției, își amintea Maria Blănaru. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:  

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule Corneliu Horescu Blănaru. Vă mulțumesc că-mi acordați acest interviu, e o onoare pentru mine. Mi-am dorit mult să vă cunosc. Să purcedem, așadar, fiindcă avem multe de vorbit. Vă propun să facem un salt în timp până în ꞌ49, anul în care întreaga dumneavoastră familie a fost distrusă la propriu de Securitate. Aveați doar 3 ani când tatăl dumneavoastră – partizanul Spiru Blănaru – a fost condamnat și împușcat de comuniști. Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveți? Încerc marea cu degetul: vi-l mai amintiți pe tatăl dumneavoastră? 

Corneliu Horescu Blănaru: Nu, nu mi-l amintesc deloc. Primele mele amintiri datează din vagoanele de vite în care am fost duși în deportare, unde eram cu mama, Maria Blănaru, cu bunica și străbunicii, îngrămădiți pe niște paie. Sunt imagini așa, fragmentare, ca prin ceață, din vagonul ăla de vite și din niște gări – prin Orșova ne-a ținut ceva, că până-n Orșova ne-or dus cu un camion. Trebuie spus că tot ce s-a întâmplat înainte de a fi deportați din Domașnea, satul meu natal, mi s-a șters complet din memorie. Nu-mi amintesc nimic, dar absolut nimic din perioada aceea. În vara aia am împlinit 3 ani și în octombrie ne-au ridicat. De la Orșova ne-au dus până la Constanța. Primele mele amintiri datează, v-am spus, de pe drumul ăsta nenorocit. Ai mei se temeau că ne vor duce în Siberia, fiindcă nimeni nu cunoștea destinația. Mama era bolnavă de plămâni și se simțea tare, tare rău. Doi străbunici bătrâni și suferinzi aveau să moară acolo, în deportare. Cu excepția tatălui meu, care fusese executat prin împușcare, și cu excepția mamei și a unei bunici, a străbunicilor bolnavi, care erau deportați și care urmau să moară rapid, toate celelalte rude ale noastre se aflau în pușcării și lagăre de exterminare. Bunicul meu matern – Nicolae Horescu – fuse în munți cu tata și acum era în închisoare, unde urma să rămână 8 ani, cărora li s-au adăugat domiciliile obligatorii și perioadele petrecute la stuf, pe Brațul Borcea sau prin alte părți, astfel încâ sărmanul avea să sufere cam 11 ani de zile. La închisoare se afla și buna mea mătușă, Anișoara Horescu, care fusese nevoită să fugă în munți cu tata și bunicul, în perioada de după marile arestări din ꞌ48, fiind condamnată la 7 ani de temniță grea. 

(Partizanul Spiru Blănaru)

Pe noi ne-au deportat în toamna lui ꞌ49, numărându-ne printre primii care au avut soarta asta, spre deosebire de grosul celor care aveau să fie deportați din regiunea de câmpie a Banatului și de prin alte părți, în ꞌ51, dar de eliberat, ne-au eliberat pe toți în același timp, în ꞌ56. Familia noastră a fost deportată timp de 7 ani. 

Răzvan Gheorghe: De la Constanța unde v-au dus? 

Corneliu Horescu Blănaru: Ne-au debarcat la Constanța, sau poate mă-nșel, că mama spunea că ne-au dat jos la Basarabi Murfatlar, în apropierea Constanței, și de acolo ne-au dus în Dobrogea. Ne aștepta o trupă de soldați înarmați până-n dinți, fiindcă li s-a zis că vin bandiți primejdioși, teroriști din Munții Banatului. Vă dați seama că nu mică le-a fost surprinderea ălora când au dat cu ochii de noi – copii, babe și moșnegi bolnavi, care abia dacă se mai puteau ține pe picioare. Ăștia-s bandiții ăia periculoși?, se minunau soldații, milițienii. Adevărul e că nu știau ce să facă cu noi, fiindcă eram printre primii deportați – când i-au ridicat pe ceilalți, în ꞌ51, exista deja un plan bine pus la punct, știau de dinainte unde să-i ducă, să le traseze perimetre în câmp și să-i lase acolo. În fine, șansa bănățenilor ca să nu moară de foame o fost că i-o pus în vagoane cu vite și căruțe, cu dulap, cu purcel, cu cai, cu ce or considerat bieții oameni dezrădăcinați că își puteau lua cu ei.

Răzvan Gheorghe: Familia dumneavoastră cu ce a plecat în deportare?

Corneliu Horescu Blănaru: Noi am plecat doar cu niște sacoșe de mână. Ne-am trezit cu ei peste noi și ne-au zis ”Hai, îmbrăcați-vă și hai la primărie”. Nici nu ne-au spus explicit de ce ne cheamă, mama și bătrânii credeau că urmau să dea niște declarații. Nu știam că vom fi deportați. Au sculat copilul, adică pe mine, s-au îmbrăcat și am ieșit cu toții pe poartă. Niște țoale mai groase au luat, niște cojoace, că era toamnă, era răcoare. Până la urmă, un soldat i-a zis mamei că ”nu se știe unde mergeți”, dar nimeni din familie nu se gândea că urma să fim deportați. Ne-am dus la primărie, ne-au anunțat că ni se confisca întreaga agoniseală de-o viață și de acolo ne-au îngrămădit într-un camion până la Orșova. 

La primărie era și familia Marițescu din Teregova. Din Domașnea a fost deportată odată cu noi și familia Pușchiță – nu mă refer la Pușchiță zis ”Liber”, care l-a ascuns la sălaș pe tatăl meu, ci la Petru Pușchiță, zis ”Mutașcu”, care luptase în munți cu arma în mână și fusese executat împreună cu tatăl meu. În urma lui rămăseseră doi copii și o mamă în deportare, amărâți ca vai de ei. Fata mai mare a lui Mutașcu nu fusese găsită de comuniști și nu a fost deportată atunci, din prima, dar avea să fie prinsă și adusă în deportare după ceva timp. Mutașcu fusese judecat, condamnat și executat în lotul Spiru Blănaru deși tatăl meu și el n-au activat în aceeași grupare. Mutașcu a fost cu frații Duicu, a făcut parte din gruparea colonelului Ion Uță, unde a activat cu intermitențe și Dumitru Ișfănuț, zis ”Sfârloagă”, care însă a fost așa, mai independent, astfel explicându-se și de ce a reușit să reziste atât. De altfel, asta a și fost principala rațiune pentru care grupările de luptători anticomuniști nu s-au unit niciodată: în ciocnirile astea de gherilă, partizanii puteau rezista mult mai ușor în grupuri mici decât în grupuri mari, care sfârșeau prin a fi reperate și decimate rapid de trupele de Securitate. Dar să revenim: în vagonul de marfă se aflau mama, Maria Blănaru, grav bolnavă de plămâni, bunica din partea mamei, Mariţa Horescu, bunica din partea tatei, Elisabeta Blănaru, şi trei străbunici: parinţii bunicii Mariţa, Ilie si Ana Răzvan, şi mama vitregă a bunicului, Ana Horescu. Batrâni, bolnavi, copii luând drumul pribegiei, pentru a se demonstra… “înaltul umanism socialist”. Așa cum v-am spus, a mai fost ridicata, împreună cu noi, familia luptătorului anticomunist din grupul colonelului Uță, Petru Puschiţă, zis Mutaşcu, din Domaşnea, Maria Puschiţă cu doi dintre copii: Ion Puschiţă, care avea nouă ani şi Eva, ceva mai mare, în vârstă de doisprezece ani. Din Teregova au fost aduse soţia şi mama temerarului luptător din grupul Spiru Blănaru — Ion Mariţescu.

(Domnul Corneliu Horescu Blănaru / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiți din anii deportării? 

Corneliu Horescu Blănaru: O perioadă știu că am fost duși la Poarta Albă sat, gospodărie colectivă, dar noi nu aveam nicio legătură cu lagărul propriu-zis, eram total separați și nu țin minte să fi văzut sârmă ghimpată. Acolo am stat cam un an de zile, în niște barăci mari și amărâte în care erau îngrămădite câte 40 de persoane, așa, pe familii. Acolo erau mulți bihoreni deportați, ei erau grosul. Ai mei vorbeau că la nu știu ce distanță erau deținuți politici. Se refereau la lagărul Poarta Albă, vă dați seama, că acolo începuse deja șantierul Canalului. În faza asta a deportării încă nu rețin multe lucruri din ce făceau rudele. Țin minte că bătrânii de 60 de ani munceau din greu pe un șantier. Străbunicii erau deja neputiincioși, aveau să moară acolo.  

După un an de zile ne-au dus în Cuza-Vodă, un sătuc prăfuit din apropierea Medgidiei. Acolo, milițienii i-au obligat pe oamenii mai avuți și care aveau câte o cameră liberă să ne primească în case fără să plătim chirie. Însă am avut norocul ca oamenii din satul acela să fie inimoși și tare de treabă, lucru care ne-a emoționat pe toți din familie. La-nceput, când chiar că nu aveam de niciunele, veneau noaptea sau spre dimineață și ne lăsau mâncare la ușă, ca să avem cu ce să ne ducem traiul de pe o zi pe alta. Nu voiau să se știe cine erau cei care ne aduceau alimentele fiindcă exista riscul ca autoritățile să-i condamne pentru ”ajutor legionar”. Adică noi eram în semilibertate, puteam să muncim, dar ei riscau să ajungă în spatele gratiilor doar pentru că se milostiveau de noi și ne puneau niște mâncare la ușă.   

Situația noastră s-a limpezit destul de repede, deși la început planau unele suspiciuni, întrucât fuseserăm prezentați drept criminali și bandiți periculoși. Când însă am apucat să stăm de vorbă, cu toții au realizat că era vorba de copii, de batrâni și bătrâne de toată isprava, gospodari ai satelor bănățene. Atunci or înțeles grozăvia și și-or schimbat imediat atitudinea. Pe urmă, inevitabil, m-am împrietenit cu copiii de pe acolo. În perioada aia cei mai buni prieteni mi-au fost un băiat și o fată care erau gemeni. Aveam aceeași vârstă și am început școala împreună – primele trei clase le-am făcut la Cuza-Vodă. Știți cum e la vârsta aia, ne jucam, alergam toată ziua pe câmpiile alea, de primăvara până toamna, iar iarna ieșeam cu sania. Astea sunt principalele chestii pe care și le amintește un copil. Lucrurile se așezaseră într-o anormalitate aproape firească.  

Venea o iarnă grea. Prin anii 1952-1953, bunul meu prieten şi mai târziu coleg de bancă, în primii ani de şcoală de la Cuza-Vodă, Costea mânca în familie, cam prea des, doar porumb fiert. Cam cu atât rămăseseră în cămară după furia cotelor. Avea doar o pereche de pantaloni scurţi şi era tot mai frig… Mie-mi făcuse mama o pereche de pantaloni din monton, primit pe tichet. Cu pătraţele galbene şi maro… Apoi a nins şi-l chemam pe Costea la săniuş. Aveam o sanie pe care ne-o dăduseră vecinii, nea Ion fierarul si soţia lui, tanti Miţa. Sania fusese a copiilor lor mai mari, plecaţi pe la şcoli. “Mi-e frig”, îmi spunea Costea, ”dar lasă măi Cornele când mi-oi scoate eu pantalonii de la ‘nea Dumitru croitoru, toată ziua ne vom da cu sania”. A venit primăvara şi Costea era tot cu pantaionii scurţi şi cu trei perechi de ciorapi patent. Apoi s-a făcut tot mai cald, am uitat de săniuş, de pantaloni. Va rămâne o taină dacă în acea iarnă stofa de pantaloni a lui Costea se afla la ‘nea Dumitru croitoru. Înclin să cred că nici nu fusese cumpărată. Pentru că nu există în România acelor ani, şi cu atât mai puţin în Cuza-Vodă, un croitor care să lase un copil fără pantaloni. Cu sau fără plată…

Țin minte că aflam de la ceilalți copii cum erau bătuți părinții lor pentru că refuzau să se înscrie la colectivă sau pentru că nu dădeau cotele. La Cuza-Vodă îi băteau bine de tot și-i închideau într-un beci din centrul satului. Într-o vreme, țăranii mai reușeau să fugă pe un geam, își tăiau porcul, ascundeau toată carnea, fiindcă porcii puteau fi luați drept ”cotă”, ascundeau un sac-doi de grâu, pentru ca familiile să poată trece iarna, și-apoi se întorceau în beci, pe geamul ăla, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Până la urmă s-au prins și comuniștii de manevra asta și or zidit gemul de la demisol, l-or făcut foarte mic, devenise cam cât o palmă de copil. Mă jucam cu ceilalți copii pe ulițe și am remarcat zidăria aia proaspătă, parcă o văd și acum. După atâtea bătăi, presiuni și probleme, oamenii s-au înscris la colectivă, ce să facă? Aşa a început, văzut prin ochii de copil, “drumul luminos al agriculturii socialiste”. Până la sfârşitul şederii noastre în Cuza-Voda, 1956, comuna fusese colectivizată, iar dârzenia oamenilor înfrântă prin schingiuiri, frig şi foame. Şi s-a raportat, cum aveam sa învăţ mai târziu, “încheierea colectivizării în prima regiune din ţară, Constanţa”. Încă o crimă asupra poporului român avea să se înfăptuiască. Ruperea țăranului de pâmânt, de tradiţiile şi spiritualitatea sa. Dar, odată cu impunerea colectivizării, şi confruntarea oamenilor din sat cu limita existenţei s-a încheiat.

În primul an al şederii noastre la Cuza-Vodă, au trecut la cele veşnice străbunica Ana Răzvan și străbunicul Ilie Răzvan“taica Ilie”. La marginea satului era o carieră de piatră, iar la vreo patru-cinci kilometri, la Medgidia, erau niște grădini ale IAS-ului, așa că ai mei s-au putut angaja. Munca era epuizantă și salariul extrem de mic, dar măcar așa mai câștigau un ban ca să nu murim de foame. Nu exista alternativă.  

Mamei i s-a agravat boala de plămâni și se chinuia cumplit. Afecțiunea îi provenea de la o răceală puternică pe care o pătimise când încă eram la Domașnea și o mers cu niște mâncare la taică-meu – el era ascuns, îl vânau securiștii. Atunci a prins-o o ploaie rece și o trebuit să rămână udă până la piele, cu tatăl meu, într-o claie de fân, unde partizanii aveau un mic adăpost. După episodul ăsta o răcit foarte puternic, o făcut aprindere la plămâni și când am ajuns în Dobrogea s-o trezit că avea un plămân distrus pe jumătate. Și atunci nu mai lucra decât pe la un birou, verifica dacă era întrețiunută curățenia în barăcile alea și încerca pe cât posibil să evite muncile grele, dar toate o epuizau, o lăsau fără vlagă. Se mai ducea la câte un consult, la Constanța, deși asta era ilegal, întrucât n-aveai voie să te miști decât într-un anumit perimetru bine stabilit, nici măcar până la Medgidia nu ni se permitea să mergem. Dacă te prindea milițianul, nu-ți făcea nimic, dar te aducea cu arma la spate înapoi, de parcă prinsese un mare terorist.   

Doctorița care a îngrijit-o la Constanța i-a spus că există un sanatoriu TBC, undeva, pe lângă București, la Balotești, și i-a promis că o va ajuta să se interneze acolo, că acolo se fac operații pe plămân și trebuie extirpată o parte dintr-un plămân. Țin minte că se perpelea biata de mama cum să facă să ajungă să se opereze, întrucât așa ceva era extrem de dificil, cu tot ajutorul primit de la doctoriță. La Constanța se ducea, se consulta și venea repede înapoi, însă la Balotești trebuia să rămână o perioadă. Până la urma, s-a dus și a vorbit direct cu milițianul care venea la Cuza-Vodă o dată la o săptămână sau două și făcea o așa-numită prezentare, că nu exista un post fix acolo. Milițianul venea la căminul cultural și trebuia ca cel puțin un membru al familiei să fie acolo și să zică ”prezent” când striga numele de pe hârtie. După ce a auzit problema mamei, milițianul i-a zis: 

– Doamnă, uitați care e situația: plecați, eu nu știu nimic, și când vă veți anunța rudele că vă externează, să vină și să-mi spună și mie, că eu abia atunci îmi voi anunța superiorii că bandita Maria Blănaru e plecată din localitate la spital

Zis și făcut. Mama s-a dus la sanatoriul TBC de la Balotești, s-a operat și a trebuit să rămână acolo aproape un an de zile, până când și-a mai revenit cât de cât din intervenția aceea dificilă. În ziua externării a fost trimis un milițian ca să o escorteze înapoi la Cuza-Vodă. 

Am fost eliberați din deportare în ꞌ56, odată cu restul bănățenilor. Prin ꞌ57, soțul mătușei mele (Anișoara Horescu – n.m.) și bunicul meu (Nicolae Horescu – n.m.) au fost eliberați din închisoare și duși în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu, că d-aia cunosc oarecum și satele alea. Asta era practica în anii aceia: autoritățile comuniste îi aduceau cu domiciliu obligatoriu pe foștii deținuți politici în vechile sate părăsite de deportați. Au stat acolo vreo doi ani. În ꞌ59, cred că i-o strâns iar pe toți și i-or dus la stuf, pe Brațul Borcea sau prin alte părți ale calvarului. 

Familia noastră a ocupat două camere din casa unui bătrân, Radu R. Mihai, care trăia singur, fiind văduv, iar cele doua fiice erau căsătorite și cu rosturi pe la Constanţa. În cei şapte ani de şedere, am devenit aproape o familie. Când am plecat, în toamna lui 1956, bătrânul a rămas iaraşi singur. Ne-a petrecut până la portiţă, uitându-se cum ne îndepărtăm în caruţă, pe drumul prăfos, spre Medgidia. Avea lacrimi în ochi… Dumnezeu să-l aşeze printre cei drepţi ai săi!

(Tânărul Corneliu Blănaru, mama Maria Blănaru, străbunica Horescu și bunicul, la Domașnea / poză de familie)

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat când familia dumneavoastră a revenit în Domașnea? Cum a fost primită? Cum a găsit casa părăsită în urmă cu amar de ani? 

Corneliu Horescu Blănaru: Cea mai mare parte a casei noastre s-a eliberat de cum am ajuns cu trenul în Domașnea. În două camere fusese o grădiniță, care a fost mutată imediat. În alte două camere din vechea noastră casă funcționa un cabinet veterinar. De notat că jumătate din casă fusese confiscată pentru că bunicul meu luptase alături de tata în munți, cealaltă jumătate rămânând pe numele bunicii, care fusese deportată cu noi. La un moment dat, o venit o hârtie prin care eram înștiințați că se ridicase confiscarea și pe jumătatea cealaltă, dar ne-am înțeles bine cu veterinarul, care era om de calitate, și l-am păstrat în incintă în schimbul unei chirii lunare de 100 de lei, bani care ne-au prins foarte bine având în vedere situația în care ne aflam. Neavând bani de lemne, ne-am încălzit cu curent electric, pe care-l plătea veterinarul. Casa noastră era destul de mare și aveam loc cu toții. Însă mobilele și multe alte lucruri din gospodărie nu mai erau și n-au mai putut fi recuperate niciodată. 

Să știți că n-am avut probleme nici cu restul oamenilor din sat, cu toții au venit să ne viziteze. Și când se elibera câte unul de la închisoare, o lună întreagă era vizitat de tot satul, care mai de care să-l ajute și să-i afle poveștile. Însă toată familia mea era distrusă de Securitate. Tata fusese împușcat, o parte din rude au ajuns în pușcării și lagăre, cealalaltă a fost deportată, doi străbunici murind acolo. Vedeți dumneavoastră, unde-i cetatea mai puternică, acolo lovește dracuꞌ mai tare. De altfel, așa se și explică de ce a lovit cu o asemenea cruzime comunismul în România.

Răzvan Gheorghe: O curiozitate. Se vorbea în familia dumneavoastră despre lupta de la Pietrele Albe? 

Corneliu Horescu Blănaru: Nu se prea vorbea. Ce se șușotea era așa, doar din auzite. Cei care erau acasă n-au știut foarte multe despre lupta de la Pietrele Albe. Mama mi-a spus de multe ori că taică-meu nu povestea în afara grupării unde mergeau partizanii și ce plănuiau să facă, pentru că nu știai niciodată ce se putea întâmpla. Torturile Securității aveau darul de a stoarce toate informațiile astea vitale de care depindeau viețile partizanilor, așa că tatăl meu își lua toate precauțiile necesare. Așa, din unele vorbe prinse în zbor, că mai auzea diverse discuții purtate de partizani, mama înțelesese că tata avea întâlniri cu șefi de grupări anticomuniste de prin Timișoara, dar și din alte zone. Însă toate astea nu s-au petrecut la începutul venirii lui Spiru Blănaru în Domașnea, în ꞌ45, ci mai târziu, în ꞌ48-ꞌ49, când începuseră marile valuri de arestări și lațul se strângea rapid. În primăvara lui ꞌ49 partizanii pregăteau o insurecție puternică la Timișoara, insurecție care nu a mai avut loc niciodată. Până în ꞌ48-ꞌ49 însă, înainte ca Securitatea să înceapă să-l caute aplicat, tata era într-un fel de semiclandestinitate – mergea la sălaș ziua iar seara venea acasă, și dacă se-ntâmpla să se-ntâlnească pe uliță cu milițianul se făceau că nu se văd. 

El a început să fie vânat de sute de securiști și soldați după lovitura de la Teregova, din 12 ianuarie 1949, când a atacat postul de Miliție și a reușit să-și elibereze doi camarazi de arme, Moise Anculia-Păsule și Grigore Ianosiga-Ionescu. Atunci și notarul public Gheorghe Ionescu s-a alăturat acțiunii. Potrivit sătenilor care au relatat episodul, notarul o zis ”Haideți să luăm legătura cu Spiru Blănaru că el a făcut războiul, știe să acționeze și e om de-al nostru”. Tatăl meu a intervenit imediat, n-a precupețit niciun efort pentru a le veni în ajutor. Când te gândești că notarul Gheorghe Ionescu era liberal și vezi ce a ajuns să facă PNL în zilele noastre, te iei cu mâinile de cap. Să nu uităm faptul că un premier PNL – Florin Cîțu – a găsit de cuviință să-l demită pe domnul Octav Bjoza, președintele AFDPR, din funcția de subsecretar de stat, funcție absolut simbolică a cărei unică menire era să comemoreze sacrificiul toturor victimelor anticomuniste din perioada ꞌ44-ꞌ89.

Revenind la ciocnirea de la Pietrele Albe, e clar că acolo Securitatea a primit o palmă umilitoare de la partizanii conduși de tatăl meu. Deși s-a tras o întreagă zi, ca pe front, s-a aruncat cu grenade și s-a mitraliat până noaptea târziu, și deși efectivele de Armată și Securitate erau numeroase, partizanii au reușit să spargă împresurarea și să se piardă în noapte. Evident, Securitatea nu și-a făcut publice pierderile, morții și răniții, dar să știți că au fost destui. Supraviețuitorii relatau că la un moment dat tata a strigat ”Nu mai trageți cu mitraliera, că-i stingem pe toți românii ăștia!”. De remarcat că asta a fost și atitudinea lui Ion Gavrilă Ogoranu, care a evitat să împuște securiști, milițieni și soldați deși a avut nenumărate ocazii și motive să o facă, dar partizanii săi i-au cruțat fiindcă nu doreau vărsarea inutilă de sânge, și asta chiar dacă ei nu aveau să aibă parte de nici cea mai mică clemență, sfârșind cu toții în Valea Piersicilor, la zidul execuțiilor. Că Securitatea a suferit multe victime la Pietrele Albe mi-a confirmat și mama, care în momentul ăla era în spital, săraca, la Caransebeș, cu boala ei de plămâni, că a avut mari probleme și înainte de a pleca în deportare. În timp ce ea era internată acolo, la spital soseau noaptea mașini pline cu răniți din lupta de la Pietrele Albe. Un soldat a și murit. Pe urmă lucrurile s-or precipitat. Mama a auzit de proces din ziare. Nimeni din familie nu a avut voie să participe la acel proces-mascaradă.    

(Domnul Corneliu Horescu Blănaru / sursa: Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum ați reușit să fiți primit la liceu, având în vedere numele dumneavoastră? 

Corneliu Horescu Blănaru: Într-adevăr, cu liceul mi-a fost greu, foarte greu. Nu trecuseră decât zece ani de la împușcarea tatălui meu și evenimentele erau încă foarte proaspete în memoria oamenilor, toți directorii și profesorii se fereau de mine. Cu numele de Blănaru nu m-or primit niciunde, deși aveam numai note de 9 și de 10, așa că o fost nevoie să mă înfieze străbunica. Schimbându-mi numele și devenind Horescu, trebuie spus că am ajuns în nemaivăzuta situație de a fi fratele bunicului meu, asta cel puțin în acte. Desigur, și bunicul meu Horescu luptase cu arma în mână în munți și făcuse 8 ani grei de închisoare politică, însă numele de Blănaru stârnea spaimă și neliniște, avea o cu totul și cu totul altă rezonanță, fiindcă el fusese conducătorul grupării și sfârșise împușcat. Firește, pentru autorități era prea de tot ca fiul banditului Spiru Blănaru, șef de grupare anticomunistă armată, condamnat la moarte pentru că încercase să răstoarne regimul, să poată urma acum cursurile unui liceu fiind înscris acolo ca Blănaru. Așa că, după câteva refuzuri categorice, la licee din Orșova și Arad, soluția ne-a fost transmisă până la urmă de un secretar de la primărie, un mare membru de partid care o venit la noi acasă și ne-a asigurat că ei se vor ocupa de toate actele necesare. Așa m-o înfiat străbunica și am ajuns Horescu. În anul ăla, ꞌ59-ꞌ60 am rămas acasă, fiindcă altceva n-aveam ce face.   

Mama o muncit o vreme, când s-a simțit ceva mai bine cu boala ei de plămâni, că după operația aia își mai revenise. Se angajase pe un șantier feroviar împreună cu bunicul, între Domașnea și Teregova, la ”Poarta Orientală”, cum i se zicea pe la noi, unde se construia un nou tunel. După ce s-a terminat lucrarea asta, s-au mutat amândoi cu munca la Orșova, tot pe un șantier. Acolo era un securist care venea cu regularitate și-și băga nasul în treburile lor, dar fără presiuni și amenințări explicite, ci doar așa, ca prezență. Venea cu întrebări de-astea: ce mai faceți?, ce mai gândiți?, cu cine v-ați mai întâlnit și ce ați vorbit cu respectivii? Situația nu a durat foarte mult, că până la urmă mama s-a enervat și i-a spus ăluia verde-n față: 

Domnule, ce mai vreți? Ne-ați distrus întreaga familie, lăsați-ne în pace!

După răbufnirea asta, securistul nu a mai venit la ei, dar probabil că a rămas prin apropiere, făcându-și munca informativă. Așa era mama: ținea, ținea săraca în ea și până la urmă exploda.

Înfiat și cu numele schimbat, în primăvara lui ꞌ61 m-am dus la Caransebeș, am dat examenul de admitere și am intrat la liceu printre primii de pe listă, cu media 9 și ceva. Tocmai când mă bucuram și eu, ca un copil ce încă eram, crezând că problemele s-au terminat, a mai apărut un ghinion. S-a-ntâmplat ca la examen să pice un băiat din Domașnea, care era cam de vârsta mea, dar terminase în Caransebeș. Într-un moment de furie, mamă-sa a dat buzna în biroul directorului și a început să facă scandal că fiul banditului Spiru Blănaru a luat examentul de admitere iar copilul ei l-o picat. Și de aici o întreagă tevatură, vă dați seama. Directorul a chemat-o pe mătușa-mea Anișoara Horescu de acasă, i-a zis să vină degrabă la liceu. Când a intrat în birou, directorul – un neamț sperios –  era asudat tot și tremura cu dosarul meu în brațe.

Luați-l de aici că mă nenorociți! Băiatul lui Spiru Blănaru nu are voie să facă școală!, striga ăla, așa că n-am mai avut ce face și am renunțat din nou.  

Problema mea avea să fie rezolvată tot în ꞌ61, dar abia la admiterile din toamnă. Țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Mătușa-mea a venit la mine chiar în ziua de dinaintea admiterilor. Ne întrebam ce să facem: mai încercăm la un liceu ori dau la profesională? Eu abia venisem de la prune, obosit și încă cleios pe mâini. Eram sătul de atâtea eșecuri, dar am hotărât să mai încerc o dată la un liceu din Timișoara, fie ce-o fi. Am plecat cu mătușa la Timișoara și am tras la o familie originară din Lugoj, la familia Băleanu – mama și mătușa o cunoșteau pe tanti Zoe Băleanu încă din vremea anilor de liceu, când fuseseră colege la Lugoj. Zoe Băleanu avea acum copii cam de vârsta mea și era măritată cu un profesor de matematică, un om blajin și foarte inteligent care nu era primit în sistemul de învățământ pentru că avea pete la dosar, dar care dădea ore particulare, meditații. Familia Băleanu era o familie extraordinară în casa și în compania căreia am petrecut mult, mult timp plăcut și de calitate. Eram în prima jumătate a anilor ꞌ60, începuseră eliberările din închisori și cam toți foștii deținuți politici din Timișoara obișnuiau să se întâlnească în mod clandestin în casa familiei Băleanu. Treceau pe rând, sau câte doi, ca să trezească cât mai puține suspiciuni. 

Tanti Zoe lucra asistentă medicală în incinta unui liceu nou înființat în cartierul Fratelia, liceu care avea și o grădiniță. Mătușa și tanti Zoe au decis să încerc și la liceul acesta, deși admiterea era chiar a doua zi dimineață iar înscrierile se terminaseră de vreo două-trei zile. Fiindcă a intervenit tanti Zoe și a vorbit cu ea, insistând că eram un biet fiu de țărani cooperatori din Domașnea, directoarea, care mai deținea și funcția de secretară de partid, mi-a permis să mă înscriu și m-a trimis direct în clasă, la examen. Deși nu mai pusesem mâna pe carte din primăvară, am intrat primul pe listă, cu nota 8 și ceva, dar asta s-a întâmplat și pentru că elevii care veneau la sesiunea din toamnă erau de regulă mai slăbuți ca cei din prima sesiune.  

(Domnul Corneliu Horescu Blănaru la memorialul de la Teregova / fotografie de familie preluată de pe pagina de Facebook Rezistența anticomunistă din Banat)

Răzvan Gheorghe: Ați avut probleme cu Securitatea în adolescență? 

Corneliu Horescu Blănaru: Oarece probleme aveam să am, asta era inevitabil în vremurile alea, cu atât mai mult având în vedere originea mea. Abia îmi începusem liceul de câteva săptămâni, când m-am trezit că eram chemat la direcțiune, fără a mi se spune motivul. Ajuns acolo, un secretar mi-a șoptit că mă aștepta un domn ca să vorbească cu mine și mi-a făcut semn să intru în biroul directoarei. Acolo nu se mai afla și directoarea, ci doar un maior de Securitate, la vreo 35-40 de ani. Ăsta mi-a spus că s-a interesat de mine și că a aflat, de la directoare și de la ceilalți profesori, că învăț bine, că îmi văd de treabă și că nu sunt indisciplinat.

  • Am auzit numai lucruri bune despre dumneata. Să înveți bine ca să speli rușinea tatălui dumitale!, m-a sfătuit securistul, mi-a scuturat mâna și a plecat.

Aveam să mă mai trezesc cu el pe cap de vreo două-trei ori, mereu cu texte de-astea, că sunt pe calea cea bună, că să rămân cuminte, că el oricum află tot ce fac. Ultima oară când l-am văzut m-a pus la încercare și m-a întrebat dacă nu doream să merg la școala de ofițeri de Securitate. Eu i-am răspuns că nu și apoi, la insistențele lui, i-am spus că mă mai gândesc, dar nu l-am mai văzut niciodată la ochi. A fost vorba de o încercare, de o provocare, fiți convins, fiindcă Securitatea n-ar fi permis niciodată așa ceva. Abia peste ani de zile mi-a povestit fostul meu diriginte, cu care m-am înțeles foarte bine și care era profesor de limba rusă, că securistul ăla a venit și s-a tot interesat de mine pe întreaga durată a celor patru ani de liceu, cam o dată la două luni, deși, repet, eu l-am văzut doar de două-trei ori. 

N-a trecut mult de la prima întâlnire cu maiorul de Securitate că m-am trezit că mă chemă niște doamne la secretariat – inițial m-am speriat, gândindu-mă că cine știe cine mă mai aștepta acolo de data asta. Însă acum surpriza a fost una cât se poate de frumoasă și de emoționantă: doamnele acelea de la secretariat mi-au spus să vin în fiecare zi acolo, la ora 10.00, ca să îmi dea micul dejun – îmi făceau și mie un pachețel din mâncarea pe care și-o aduceau ele de acasă. Se gândeau că eu nu eram de acolo și că îmi era greu, în condițiile în care majoritatea copiilor locuiau în cartierul Fratelia și se duceau să mănânce la casele lor. Le voi mulțumi întreaga mea viață acestor doamne pentru bunătatea de care au dat dovadă și cu care m-au înconjurat pe toată durata anilor de liceu. Asta mi-a rămas în cap – cum s-au comportat oamenii după ce s-au debarasat oleacă de frică, cum au venit și mi-au sărit în ajutor cu toții, de la directoare la profesori și secretare... În liceu am început să citesc masiv literatură, l-am descoperit pe Dostoievski și i-am citit pe marii scriitori ruși, dar cel mai mult m-au atras matematica și fizica. A urmat Facultatea de Electrotehnică, în anii căreia am stat la cămin, și acolo nu m-a mai întrebat nimeni nimic. 

 Răzvan Gheorghe: Ați mai ținut legătura cu urmași ai partizanilor condamnați la moarte sau la închisoare în lotul din care a făcut parte tatăl dumneavoastră? 

Corneliu Horescu Blănaru: Nu prea. Am copilărit cu Ionică Pușchiță și am ținut legătura până mai târziu cu Caraiman – mă refer la fiul lui Ion Caraiman, partizanul care a fost împușcat mortal când a fost arestat și tatăl meu. Pe tata l-au rănit grav în picior, așa l-au prins viu. Din nefericire toate astea s-au întâmplat fiindcă a trădat socrul lui Ion Caraiman și i-a vândut securiștilor, care i-au așteptat cu glonțul pe țeavă și au tras în plin. Securiștii și soldații erau câtă frunză, câtă iarbă. Mi-a povestit mama că medicii de la spitalul din Caransebeș i-au tot zgândărit rana ca să rămână mai mult acolo, că știau prea bine unde se ducea, la tortură și la moarte. Tot din familie știu că lui Spiru Blănaru i s-a propus să plece din țară prin Iugoslavia – asta se-ntâmpla prin ꞌ48-ꞌ49, când devenise clar că sorții lor de izbândă erau nuli și când frontiera încă mai putea fi penetrată, că au reușit să fugă mulți în perioada aceea –, dar a refuzat categoric, spunând că nu poate să-și părăsească oamenii. A rămas, a luptat din răsputeri împotriva comuniștilor și s-a sacrificat total pentru o Românie în care credea. 

Răzvan Gheorghe: Când a aflat familia că Spiru Blănaru era mort?

Corneliu Horescu Blănaru: Adevărul e că mama săraca o tot sperat că nu l-or împușcat, că era viu și închis pe undeva. O perioadă l-a tot așteptat să se întoarcă acasă, apoi s-a-nvățat, ușor-ușor, cu ideea morții lui. I-a fost greu, foarte greu. Mi-a povestit că pe tata îl văzuse pentru ultima oară în vara lui ꞌ49, se întâmpla înaintea procesului, când securiștii i-au spus să mă ia și să venim la vorbitor ca să discute cu el. Atunci m-a dus acolo și tata a putut să mă vadă, fiindcă mama a intrat cu mine, însă eu nu am nicio amintire din momentele alea. 

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră ați auzit în familie relatarea aceea despre ultimul Revelion al lui Spiru Blănaru? Se întâmpla la sălașul lui Liber, în noaptea dintre anii 1948-1949. Cei strânși acolo au luat parte la un joc, de fapt, au pus în scenă o veche tradiție populară: sub fiecare farfurie a fost băgat ceva, un obiect, care să ofere un indiciu despre viitorul celui în cauză. Din ce am citit, mama dumneavoastră a găsit o felie de pâine, semn că urmau vremuri cu lipsuri, iar Anișoara Horescu a găsit un fir de busuioc, măritându-se la ceva timp după aceea. Relatările susțin că, ridicându-și blidul, Spiru Blănaru a găsit un glonț. Și de glonț avea să moară, nu peste mult timp, după ce tot de glonț a fost rănit. ”Anul ăsta încheiem socotelile”, a spus tatăl dumneavoastră, potrivit martorilor. Să fi fost o premoniție?     

Corneliu Horescu Blănaru: Se prea poate să fi fost. Relatarea aceasta am auzit-o și eu de la mama. A circulat în familie. Am auzit-o și cu prilejul unui interviu pe care mama l-a dat pe la sfârșitul anilor ꞌ90.   

Răzvan Gheorghe: A încercat familia să identifice groapa comună în care a fost aruncat trupul tatălui dumneavoastră? 

Corneliu Horescu Blănaru: Da. Mama a făcut nenumărate demersuri în sensul ăsta. La un moment dat s-a intervenit și pe lângă comandantul de la penitenciarul Popa Șapcă din Timișoara și s-a cercetat cu mare atenție în toate documentele de acolo și în arhiva CNSAS, dar căutările noastre n-au avut niciun rezultat pozitiv. În pofida tuturor eforturilor depuse, nu au fost găsite documente care să dezvăluie locul în care au fost îngropați tatăl meu și partizanii executați în același lot. Asta fiindcă totul s-a realizat într-o conspirativitate absolută. Cel mai probabil ordinele au fost doar verbale. Atunci am realizat că va fi extrem de greu să-l găsesc pe tata, mai ales că toți cei care puteau cunoaște locul în cauză au murit de ani de zile și au luat secretul cu ei în pământ. L-au împușcat în Pădurea Verde, unde am fost de câteva ori, dar e vorba despre o zonă mare în care încă se află o unitate militară de care nici nu te poți apropia. Tot ce mi-a rămas este speranța că trupul tatălui meu va fi descoperit cândva și că va fi înmormântat creștinește. 

Răzvan Gheorghe: Cine a pictat portretul tatălui dumneavoastră? 

Corneliu Horescu Blănaru: Cernescu, un pictor de loc de prin Severin. 

(Arborele genealogic al domnului Corneliu Horescu Blănaru, cu detalii / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Unde ați muncit după absolvirea facultății?

Corneliu Horescu Blănaru: Cea mai lungă perioadă am fost inginer la Secția Utilaj Transport (SUT) la drumuri naționale Regionala Timișoara. Prin ꞌ85 dețineam funcția de adjunct de secție – șeful ăl mare avea trei adjuncți, iar eu eram unul dintre ei. În aceeași perioadă însă a venit o directivă care ordona ca ăștia pe care regimul îi considera cu musca pe căciulă să fie îndepărtați din orice funcții în care puteau avea oameni în subordine, și asta chiar sub aparența de a fi avansați, dacă era cazul și situația o impunea, pentru a nu se genera prea multe semne de întrebare. Adică poți să fi general, dar numai pentru tine. Un general fără armată, firește. Așa că a venit o dispoziție ca să fiu transferat inginer principal în cadrul Direcției, unde coordonam lucrări și proiecte doar pe hârtie, fără a avea oameni în subordine. Inginerii de la Direcție erau încadrați într-o clasă salarială mai mare decât cei de pe secții și am luat 100 sau 200 de lei în plus la salariu. Ulterior aveam să înțeleg că mișcarea asta s-a făcut pentru îndepărtarea celor cu pete, cum se spunea pe atunci, ca să nu-i influențeze cumva pe alții.

Răzvan Gheorghe: Ce ați făcut după Revoluție? 

Corneliu Horescu Blănaru: Soția mea – Dumnezeu s-o odihnească în pace – era talentată la comerț, absolvise un liceu comercial din Lugoj. După Revoluție am riscat și am deschis printre primii un mic restaurant în centrul Timișoarei, în parteneriat cu soția unui inginer care era și profesor la Facultatea de Construcții. Restaurantul a mers bine, o perioadă chiar foarte bine, dar asta s-a-ntâmplat până când a murit soția mea, fiindcă ea era sufletul afacerii. Atunci, la început, nici nu era o foarte mare concurență, dar situația se schimba rapid. Apoi am închiriat, iar după ceva timp am și vândut afacerea, că deja aveam o vârstă și mă pregăteam să ies la pensie. Însă am rămas foarte activ și îmi place să construiesc, să meșteresc cu mâinile mele. Am un atelier în curte și rareori trece o zi fără să-mi găsesc ceva de lucru pe acolo. Tot în curte am construit o căbănuță de unul singur, de la temelie și până la ultimul detaliu. Îmi petrec timpul cu hobby-urile și cu amintirile mele, că așa se-ntâmplă după o vârstă. Și da, sper să vină vremuri mai bune pentru noi toți, vremuri mult mai bune, însă semnele nu-s deloc încurajatoare. Dimpotrivă. 

În primii ani de după ꞌ89 am avut onoarea să-l cunosc pe domnul profesor Filon Verca – venise în România și a stat la nepota lui, în Timișoara. Făcuse parte din lotul primilor parașutați, la începutul lui ꞌ45, când frontul trecuse de aici, ulterior reușind să fugă din țară și să scrie niște cărți esențiale în lungul său exil. O mână de om era, de te și mirai cum de a putut trece prin câte a trecut, inclusiv evadând din închisoare. Însă ochii încă îi scăpărau ca unui tânăr. 

În memoria tuturor acelora care au luptat şi suferit pentru Dumnezeu și ţară, vreau să închei cu un pasaj dintr-o trilogie de-a lui Bujor Nedelcovici:

“Noi n-am îngenuncheat în fața Apocalipsei, care își anunța venirea, altfel uitam că suntem nemuritori”.

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.