"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În cel mai recent volum publicat – ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020, pe care vi-l recomandăm –, doamna Lucia Hossu-Longin prezintă, printre multe alte mărturii remarcabile, esențiale pentru înțelegerea a ceea ce în genere numim ”Experimentul Pitești”, și puțin spus cutremurătoarele relatări ale fostului deținut politic Constantin Barbă, supraviețuitor al reeducării piteștene.
Dincolo de extragerea informațiilor dorite de securiști, de chinuri abominabile și de zdrobirea morală, scopul final al reeducării violente – operațiune inițiată și coordonată de Securitatea genocidară – era, fără doar și poate, lichidarea fizică a studenților anticomuniști, explică Barbă, care a fost martorul uciderii a cinci deținuți politici, dintre care doi s-au aruncat în golul scărilor, nemaiputând face față torturilor și umilințelor permanente. ”Deținuților li se striveau organele astfel încât după o anumită perioadă să moară. Aceasta a fost intenția reeducării”, punctează Constantin Barbă, ale cărui relatări le prezentăm în cele ce urmează:
”Erau așa de bătuți și de striviți băieții, încât urinau numai sânge. Fiind iarnă și frig afară și întrucât ușile erau închise încă de la orele 21 până dimineață, neavând voie să folosești toaleta, tineta se vărsa pe fereastră. Din cauza frigului, încetul cu încetul, s-a făcut un sloi de gheață roșu cam de înălțimea unui om.
Deținuților li se striveau organele astfel încât după o anumită perioadă să moară. Aceasta a fost intenția reeducării. Dacă ar putea să dispară toți, dar să nu moară toți în închisoare, să moară pe traseu. Cum spunea Țurcanu, noi, bandiții, n-aveam voie să ieșim afară decât ca reeducați, adică informatori reduși total din punct de vedere al gândirii, niște mașini care să facă numai ceea ce li se spune.
(Sursa foto: Memorialul Închisoarea Pitești)
Eu personal am asistat la perioada în care am fost aici la uciderea a 5 deținuți: Bălănișcu, Bogdanovici, Niță Cornel și alți doi care în fața mea s-au aruncat în golul scării, Șerban Gheorghe și Vătășoiu. Disperarea era atât de mare, încât cred că dacă ar fi avut posibilitatea, majoritatea s-ar fi sinucis. Am încercat și eu, în momentul în care mi-am dat seama că din închisoare nu se poate ieși decât mort sau omorât de ei. Atunci mi-am tăiat arterele de la mâna stângă, fapt care mi-a adus salvarea din punct de vedere moral, pentru că nu am mai fost folosit ca torționar, ca bătăuș. În fiecare seară îi mulțumesc lui Dumnezeu că am supraviețuit și că am reușit să trec prin închisoare fără să fiu întinat.
Dacă v-aș povesti de felul cum erau terorizați, de felul cum erau maltratați, schingiuiți acești oameni, nu ați crede. Vă dau un exemplu: Bogdanovici era așezat în genunchi, cu capul în față, și Țurcanu îl lovea din lateral cu bocancul în maxilar. Întâi din partea dreaptă și apoi din stânga. În momentul în care a murit, Bogdanovici nu mai avea niciun dinte în gură, iar din punct de vedere al sănătății era complet nebun”.
(Sursa foto: Memorialul Închisoarea Pitești)
Principalii vinovați. Cu nume și prenume
În același volum este intervievat și istoricul Mircea Stănescu (probabil cea mai autorizată voce în ceea ce privește ”Fenomenul Pitești”, având în vedere deceniile de studiu), care îi indică pe principalii vinovați pentru barbaria săvârșită la Pitești și exportată în alte bolgii ale genocidului comunist, zugrăvind un veritabil bestiar. Clarificările lui Mircea Stănescu sunt extrem de importante într-o perioadă în care diverși indivizi direct interesați rostogolesc minciunile mizerabile ale Securității cu scopul de a rescrie istoria:
”La momentul 1949-1951, când are loc această demascare-reeducare, șefii erau următorii: în primul rând membrii Secretariatului Comitetului Central (Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Teohari Georgescu), și apoi e vorba de șeful Securității, Gheorghe Pintilie, și adjuncții săi, cel mai important fiind Nicolschi, care răspundea din partea Securității de deținuții politici.
Apoi a fost o line a Internelor, Marin Jianu, apoi este vorba de conducerea Securității. În speță, structura care se ocupa cu demascările și reeducare în închisori a fost o structură a Securității numită Direcția a III-a (Contraspionaj, Închisori și Miliție).
În cadrul structurii Direcției a III-a exista o subunitate destinată să se ocupe în mod efectiv cu demascările și reeducarea în unități de detenție (închisori la început și apoi lagăre, când a început Canalul și când alte unități de muncă au fost deschise). Această unitate se numea la început Biroul Operativ (1949-1950). Din anul 1950 s-a numit Serviciul Operativ și Serviciul Inspecții, care aveau o structură centrală.
Apoi erau șefii birourilor, care erau corespondentul acestui serviciu în teritoriu, în unitățile de detenție. Începând cu 1949, toate unitățile de detenție au fost prevăzute cu ofițeri politici, ofițeri de Securitate a căror sarcină era – pe lângă studierea stării de spirit a deținuților și extragerea de informații – și reeducarea. Toate unitățile de detenție în care s-au desfășurat demascări au avut drept controlori acești ofițeri de Securitate.
Urmau apoi informatorii și rezidenții – cei mai calificați informatori ai ofițerilor de inspecții. Unul dintre ei a fost Țurcanu.
Am prezentat această linie de comandă pentru a vedea exact unde se situa Țurcanu și care a fost rolul lui, deoarece au apărut tot felul de clișee care-i prezentau pe Bogdanovici și Țurcanu drept conducătorii demascărilor și reeducărilor din închisoare. Aceasta este o imagine care a fost creată ulterior de Securitate ca să arunce responsabilitățile pe umerii deținuților, ceea ce se va vedea foarte clar în procesele organizate începând cu 1954, cu victimele și țapii ispășitori din închisori. Ei nu erau liderii, erau niște executanți privilegiați”.
(Sursa foto deschidere: Memorialul Închisoarea Pitești)
