Amintiri din viitor: despre „corectitudine politică” în Uniunea Sovietică. Nu lăsați mancurții, ”salvatorii”, ratații și mediocrii să-și bată joc de valorile României

În Basarabia ocupată, înainte de masivele deportări ale „persoanelor fizice” a fost deportat sufletul românesc, demnitatea națională și marile personalități ale neamului românesc.

Lui Eminescu, regimul de ocupație îi „dă voie” să revină în Basarabia, după trei ani de la moartea lui stalin, în 1955, și atunci, fără opera reprezentativă, ci cu „Împărat și proletar” și încă două-trei poezii. Moldovenismul primitiv, antiromânesc promovat la sminteală în stânga Prutului, rămâne o consecință, dincolo de ideologie, a interdicției în instituțiile de învățământ, a studierii creației făuritorilor de suflet, istorie, demnitate și cultură românească.

În Uniunea Sovietică teroarea roșie a dictat „corectitudinea politică” și a stabilit ce autori pot fi citiți și ce se permite de studiat din opera lui Alecsandri sau Creangă (cuvântul român fusese extras din toate textele lor). În perioada de ocupație sovietică, Eminescu totdeauna a fost tratat ca un dușman de clasă, pe care comuniștii l-au acceptat trunchiat din „generozitatea lor proverbială„ și din „principiile leniniste” ale moștenii trecutului. De Octavian Goga sau Nicolae Iorga, nu găseai decât cuvinte de ocară în cărți și manuale sau nici nu dădeai de numele lor. România, în acea perioadă, deși era stat socialist și prieten cu Moscova, în Moldova sovietică era prezentată în culori negre, identificată cu sintagma „țigani și sărăcie” și nu era scoasă din eroarea fatală și crima de neiertat comisă în 1918, când a „ocupat o parte din pământul rusesc -- Basarabia”. 

După ce românii basarabeni au trecut prin „corectitudinea politică” instaurată prin teroarea roșie și transformată în normă de conduită în URSS, au început să piardă conștiința, demnitatea și identitatea. „Corectitudinea politică” din perioada sovietică a cultivat disprețul față de minoritățile naționale, rușinea de a face parte dintr-o națiune mică, de a vorbi o limbă primitivă, de a nu avea nimic în comparație cu „fratele mai mare”, care s-a sacrificat pe sine și a luat să fericească niște înapoiați adunați în 15 republici unionale. Am trăit această umilință, inclusiv când peste jumătate de milion de moldoveni sovietici, în urma propagandei, au renunțat benevol la originea lor, la limba maternă, la neamul lor. Ei aveau un singur ideal -- să devină ruși cu acte în regulă. Limba lor maternă a devenit rusa și ei râdeau de ceilalți confrați când vorbeau în „moldovenește”.

Cum a fost posibil? Păi, fără Eminescu, Iorga, Mateevici, Eliade, Arghezi, Goga, Pelivan sau Stere, ce mai rămânea în capul moldoveanului sovietic? Când dispare un nume de referință din istoria unui popor și este adus un boia în locul lui, începe un proces amplu de creare a complexului de inferioritate și de dispreț față de națiunea ta. Începe fabricarea mutanților, a mancurților fără memorie, fără părinți, fără limba maternă, fără țară. O zdreanță ca dodon, plătită de stăpân, poate fi transformat în șef de stat la Chișinău. E un semn de degradare, de îndobitocire și de înjosire a unui popor.

Îndemnul din Basarabia ar fi pentru cei din dreapta Prutului -- nu lăsați „binefăcătorii, mancurții, politicienii, mediocritățile și ratații” să-și bată joc de marile valori românești, nu le dați voie să dicteze și să vă spună cine este Eminescu, Hașdeu, Vieru sau Goga, nu le permiteți să intre în altar și să înceapă să vă învețe rugăciunile lor. O să ajungeți, poate mai încet, dar la sigur, ca moldovenii sovietici, cărora le era rușine de neamul lor, de limba maternă, de istoria națională, de identitatea lor românească. Atunci, un antiromân și mercenar ca dodon, ar putea să ajungă la București, și să promoveze aberațiile antiromânești, transformate în politică de stat la Chișinău.