"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În primăvara lui 1988, filmam un reportaj, împreună cu un grup de scriitori ieșeni, în care veniseră și poeții basarabeni Grigore Vieru și Nicolae Dabija din Republica Moldova, la barajul Stanca-Costești pe malul Prutului.
După vizita la baraj am fost invitați întruna din casele care mai rămăseseră pe locul lor, după ce lacul de acumulare acoperise suprafața a șapte sate strămutate. Un bătrân cu chipul parcă dăltuit în piatră ne cerceta cu privirea, în timp ce fiul și nora lui ne spuneau că mai bine de jumătate din familia lor se afla pe celălalt mal al Prutului, în Republica Moldova, și că, deși se putea merge peste graniță și era încă în puteri, bătrânul refuza să-și întâlnească frații pe care nu-i mai văzuse de peste 40 de ani.
I-am făcut un semn operatorului și, cu microfonul în mână, m-am apropiat de bătrânul care nu reacționase în nici un fel la cele spuse de fiul și nora lui. ”De ce nu mergeți să vă vedeți frații? Acum se poate. Vă temeți că timpul îndelungat care s-a scurs, v-a înstrăinat?”
După o lungă tăcere, bătrânul s-a uitat în ochii mei și a rostit apăsat: ”Eu, în țara mea, cu pașaport, nu mă duc!”
”Granițele se șterg, a spus Nicolae Dabija. Rămân doar cele din inimile noastre. Nu mai este mult și vom avea în locul granițelor statuile poeților neamului. Statuia lui Eminescu va lega nu va despărți”.
”Acolo unde spui stă armata cu pușca...”, i-a răspuns bătrânul.
Dabija a îngenunchiat lângă bătrân: ”Tată, nici o armată nu rezistă în fața unei idei al cărei timp a venit!” Întreaga scenă a fost amputată la vizionare.
L-am reîntâlnit pe Nicolae Dabija în ianuarie 1990, când am organizat o masă rotundă cu mai mulți scriitori basarabeni, la Podul de Flori de la Prut în mai 1990, la Chișinău în 13 iunie 1990, unde am fost cu spectacolul ”Domnul Eminescu” în care erau capetele de afiș ale muzicii și teatrului românesc.
Îmi spunea ”soră Marilena”. Inflexiunea glasului său cu amprentă moldovenească mi-a creat poate cea mai dragă și trainică punte spirituală cu tot neamul moldovenilor, din care și eu, născută la București, mă trag.
La sfârșitul spectacolului de la Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău a venit în cabina mea împreună cu Ion Ungureanu, atunci Ministru al Culturii și, aproape într-un glas, mi-au făcut cel mai înalt elogiu pe care un român îl poate auzi de la alți români: ”Rostiți o limbă română de-o frumusețe desăvârșită. Nu ne mai săturăm s-o ascultăm!”
Până la Nicolae Dabija țara mea de dincolo de Prut era Basarabia. Cunoscându-l și citindu-l am aflat că tot așa se chema pentru el România.
Țara mea de dincolo de Prut,
mi s-a dat porunca sa te uit,
sa te sterg din minte c-un burete,
patria mea pusa la perete.
Si, ca-n anii nostri cei mai tristi,
iar sa ma prefac ca nu existi,
iar sa ma prefac ca nu pot plânge
si ca alta-i ruda mea de sânge.
Țara mea de dincolo de Prut,
numai lacrima daca-ti mai este scut,
numai dorul te mai apara de rele,
tara trista-a Pruturilor mele.
Mi se-ngaduie si-acum, ca mai-nainte,
sa bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe strada, necajit, si-mi zic:
of, mai bine mut – decât peltic!
Iar, scripturile gândite de strabuni
mi se zice c-ar fi pline de minciuni
si ca viitorul meu a si trecut,
tara mea de dincolo de Prut.
Tara mea de dincolo de Prut,
am sa-ncerc, daca-am sa pot sa uit;
si, cum scriu la carte-naintasii,
am sa încerc ca sa-mi iubesc vrajmasii.
Dara dincolo de moarte, tara-a mea,
nu ma parasi, nu ma lasa −
când chema-ma-va la Dânsul, Dumnezeu,
te implor sa spui ca sunt al tau.
Tara mea de dincolo de Prut,
mi s-a dat porunca sa te uit.
...Dar de-o fi sa mi te uit, suflet al meu,
uite-ma pre mine Dumnezeu!
Dumnezeu să te odihnească frate Nicolae în lumina fără căluș și fără granițe!
