Un adevăr uitat: Filosofia este cea mai bună pregătire pentru viaţa de adult. INTERVIU cu profesorul Laurenţiu Staicu

Ce ne mai poate spune filosofia astăzi? Ar trebui că ea să fie o parte a educaţiei tinerilor? Curiozitatea în faţa spectacolului lumii, dorinţa de a te înţelege şi de a îl înţelege pe celălalt. Nevoia de valori morale şi de un raport corect cu Statul. Iată câteva teme de reflecţie de care nu putem scăpa.

Le putem însă ignora. Putem lua drept adevărate răspunsurile pe care le găsim în jurul nostru, deja construite de alţii. Dar dacă vrem să devenim "fiinţe autentice", cum spunea Jaspers, să ne găsim propriile răspunsuri la marile întrebări ale existenţei, nu putem evita filosofia.

Cum să ne apropiem de ea? Cum să o facem atractivă şi abordabilă pentru tineri? Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, ce fel de profesor ar fi fost? Aţi fi mers la o discuţie cu el?

L-am întrebat pe profesorul universitar Laurenţiu Staicu, consilier filosofic şi autorul cărţii Socrate în blugi, apărută de curând la Editura Trei, unde argumentează că filosofia rămâne cea mai bună pregătire pentru viaţa de adult.

Ciprian Apetrei: Socrate în blugi, un titlu formidabil de carte. Un filosof care îi ajuta, acum multe secole, pe ceilalţi să îşi nască ideile. În ce fel este înţeleptul atenian un model pedagogic de actualitate?

Laurenţiu Staicu: Cred că Socrate este modelul dascălului prin excelenţă şi nu doar în ceea ce am putea numi învăţământul filosofic, ci în genere, în orice disciplină. Pentru că nu-mi imaginez cum poţi învăţa ceva, la orice vârstă, fără să-ţi pui întrebări sau să fii îmboldit să-ţi pui întrebări, aşa cum făcea Socrate cu interlocutorii săi. Exerciţiul acesta, dificil de multe ori, e drept, de a-ţi interoga propriile credinţe, convingeri şi opinii şi pe cele ale altora este absolut indispensabil, cred eu, pentru toţi adolescenţii, pentru că-ţi permite să înveţi, să-ţi faci o idee despre ce înseamnă a fi, cu adevărat, adult. Te ajută să te pregăteşti pentru ceea ce vei avea de înfruntat mai târziu. Nu cred că poţi să fii adult, în adevăratul sens al cuvântului, fără să te îndoieşti, să-ţi pui întrebări, să renunţi şi să o iei de la început, să experimentezi şi să interoghezi critic ceea ce ţi se înfăţişează sau ţi se prezintă, adeseori, cu eticheta certitudinii, o etichetă după care oamenii tânjesc atât de mult astăzi. În această privinţă, Socrate va rămâne mereu un ideal de om bun şi nu doar în sens moral, ci un exemplu de cum ar trebui să fie un om, pur şi simplu: curios, lucid, responsabil şi, poate mai presus de toate, senin în faţa morţii.

Ce poate spune filosofia unui tânăr de astăzi? Şi cum să o spunem, ca profesor, astfel încât să fie atrăgătoare?

L.S: Cred că filosofia este mai importantă pentru tinerii de azi decât era pentru cei din urmă cu câteva generaţii. Dar cu condiţia să o abordeze într-o manieră potrivită şi nu cu prejudecăţi, oricât de rafinate şi de docte ar fi ele. Din păcate, mulţi tineri ajung să studieze filosofia astăzi sau să se apropie de scrierile filosofilor mânaţi tocmai de astfel de prejudecăţi populare cu privire la filosofie. Poate una dintre cele mai răspândite este aceea că filosofia oferă răspunsuri certe, definitive la marile întrebări: ce este lumea, ce este libertatea, ce este fericirea, există sau nu există Dumnezeu şi aşa mai departe.

Apoi, având această idee în minte şi confruntându-se cu incertitudinea uluitoare a filosofiei, cu diversitatea copleşitoare a răspunsurilor oferite de filosofi la aceste întrebări, tinerii ajung foarte repede la o dezamăgire profundă şi se îndepărtează de studiul filosofiei, treptat sau dintr-o dată, îndreptându-se în alte părţi în care, cred ei, vor găsi ceea ce caută. Dacă filosofia nu oferă ceea ce promite, par să gândească ei, atunci nu merită studiată cu adevărat.

Însă marele beneficiu pe care-l oferă studiul filosofiei, unul mai puţin vizibil şi pompos decât acea cunoaştere ultimă sau deplină (care nu e decât un ideal, nicidecum ceva ce am avut vreodată) dar unul indispensabil, cred eu, astăzi, este că ne permite să ne dezvoltăm şi să ne exersăm capacitatea de analiză şi înţelegere a lumii şi a articulaţiilor sale mai subtile şi mai puţin vizibile la o privire superficială. Lumea de azi e mai complicată decât cea de ieri, aş îndrăzni să spun, iar asta înseamnă că trebuie să facem un efort mai mare pentru a ne situa cât de cât rezonabil în cadrul ei, pentru a ţine pasul, cum se spune, cu ceea ce se întâmplă şi se schimbă în jurul nostru. Or, pentru a putea face asta, avem nevoie de acel discernământ fin pe care-l dezvoltă şi îl întreţine studiul filosofiei.

După Revoluţie, Facultatea de Filosofie era un magnet pentru studenţi de toate vârstele. La admiterea cu probe scrise era o luptă acerbă. Ce s-a schimbat de atunci?

L.S: Aş spune că societatea noastră în ansamblu s-a schimbat! Astăzi nu se mai dă examen de admitere decât la foarte puţine facultăţi. Prin urmare, nu mai e nicio lupta la admitere, intră toţi cei care pot să intre în funcţie de notele obţinute la examenul de bacalaureat şi de numărul de locuri disponibile la facultatea respectivă. Învăţământul s-a transformat, în multe privinţe, într-un business care trebuie să fie profitabil. Eliminarea examenului de admitere e o pierdere, cred eu, mai ales pentru Filosofie, care nu prea se mai studiază în liceu. Dar, dacă vrei să rămâi pe piaţă, nu-ţi permiţi să ridici preţul pentru produsul pe care-l oferi mai mult decât concurenţa, altfel rişti să dai faliment. Cu alte cuvinte, nu poţi să menţii examenul de admitere, în condiţiile în care alţii au renunţat la el, pentru că rişti să rămâi fără “clienţi”, adică fără studenţi! Dar ne-am obişnuit, cu toţii, cu această perspectivă economică asupra învăţământului şi educaţiei, ne-am adaptat, aş spune, mai bine sau mai rău la cerinţele ei. În această privinţă suntem foarte occidentali, pentru că această restructurare a învăţământului în funcţie de tot soiul de indicatori de eficienţă şi productivitate este tendinţa şi în Occident, de mulţi ani.

La noi, la Facultatea de Filosofie din Universitatea din Bucureşti, numărul de studenţi a crescut constant în ultimii ani. De fapt, dacă luăm ca reper anii ’90, am putea spune că s-a triplat! În 1990 erau 50 de studenţi în anul I, astăzi sunt 150. E un semn bun, cred eu, arată că publicul a început să înţeleagă că studiile de filosofie formează nu doar profesori, cercetători şi filosofi, ci formează, mai presus de toate, abilităţi extrem de utile într-o lume care se schimbă din ce în ce mai repede şi îţi solicită capacitatea de înţelegere în mod constant.

Numărul de ore de filosofie la liceu a scazut in ultimii ani, pana aproape de disparitie. Suntem o tristă exceptie printre ţările latine, desi profesori de filosofie au fost în conducerea Ministerului educaţie. Ce este de făcut?

L.S: Sincer, nu ştiu ce e de făcut! Sunt mulţi factori care au contribuit, în timp, la scăderea numărului de ore de Filosofie în liceu. Cred că şi în această privinţă prejudecăţile de care aminteam mai devreme au jucat un rol important. Mulţi părinţi şi chiar profesori, specialişti în alte discipline care se studiază în liceu, cred că filosofia nu e de niciun folos tinerilor, că nu-i poate ajuta să-şi construiască o carieră de succes. Şcoala trebuie să te înveţe ceva util, să calculezi, să vorbeşti corect, să ştii tot soiul de lucruri despre natură, despre procesele şi organismele care o alcătuiesc, dar nu să gândeşti!

Această prejudecată merge mână-n mână cu o alta, mai elevată, însă la fel de dăunătoare, pe care par să o împărtăşească mulţi profesori care predau filosofia în liceu şi care văd filosofia ca pe o disciplină aproape ezoterică, destinată numai celor cu vocaţie pentru filosofie, celor care vor să devină filosofi de profesie sau cercetători în domeniul filosofiei. E ca şi cum instructorii de la sălile de sport şi-ar trata clienţii ca şi cum toţi ar vrea sau ar trebui să devină sportivi de performanţă. Cred că dacă s-ar întâmpla acest lucru, în scurtă vreme s-ar goli sălile de sport! Sigur că filosofia şi sportul se pot face pentru performanţă, însă se pot face şi pentru a-ţi dezvolta mintea şi corpul. Iar acestea nu sunt lucruri mai puţin importante decât performanţa, ba chiar sunt performanţe în sine, dacă ne uităm puţin în jur şi vedem câţi oameni citesc şi fac mişcare în mod constant. Întâlnirea dintre aceste două prejudecăţi face ca filosofia să aibă o imagine publică proastă şi să nu fie deloc atrăgătoare.

Pe de altă parte, este vorba, desigur, şi de o anumită filosofie cu privire la educaţie care lipseşte din sistemul nostru de învăţământ, din păcate. Pot să înţeleg că un părinte care n-a citit niciodată o carte de filosofie crede că nu e utilă pentru copilul său, însă nu pot să înţeleg cum un responsabil de politici educaţionale care lucrează în Ministerul Educaţiei poate să creadă acelaşi lucru.

Cum să aducem filosofii în spaţiul public? Sunt o voce care lipseşte, ce ar avea de adăugat?

L.S: În ultimii ani, filosofii au fost din ce în ce mai prezenţi în spaţiul public şi lucrul acesta a început să se simtă. Mulţi participă la dezbateri publice, publică articole şi cărţi de popularizare şi chiar iniţiază dialoguri foarte interesante şi fertile cu specialişti din alte domenii cu privire la teme de interes general. Şi e un lucru excelent că fac asta. Pentru că ei sunt primii, cred eu, care ar trebui să facă un efort şi să contribuie la risipirea prejudecăţilor despre care vorbeam mai devreme, prejudecăţi care nu sunt dăunătoare doar pentru filosofie, ci pentru public şi pentru sănătatea societăţii noastre în ansamblu. Filosofia poate aduce mai mult discernământ, mai multă luciditate şi spirit critic în spaţiul public, iar acestea sunt, toate, lucruri esenţiale pentru o societate modernă.

În urmă cu mai mulţi ani, obişnuiam să-i întreb pe studenţii din anul I, la cursul de Introducere în filosofie, dacă ştiu ce este un argument şi ce înseamnă a argumenta. Foarte puţini ştiau. Lucrurile stau mai bine astăzi, însă nu cu mult. Dacă te uiţi la “dezbaterile” care se poartă la noi în spaţiul public este uşor să-ţi dai seama că nu sunt, de fapt, dezbateri, ci mai degrabă certuri. La noi, aproape orice dezbatere se transformă foarte repede într-o gâlceavă. Oamenii nu-şi prezintă un punct de vedere susţinut de argumente, ci spun ceea ce cred cu patos şi apoi încearcă să închidă gura celor care nu sunt de acord cu ei. Uneori e amuzant să le urmăreşti, însă e trist că lucrurile stau aşa în 2020. În glumă sau în serios, cum vrei, cred că oricare dintre dialogurile lui Platon ar fi de ajuns ca să-i înveţe pe oamenii ăştia ce este, cu adevărat, o dezbatere. Dacă l-ar citi cu atenţie, desigur.

În Franţa se publică şi se citeşte mult o literatură didactică care adaptează marile cărţi de filosofie pe înţelesul copiilor. Aveţi în plan o astfel de carte? Credeţi că s-ar potrivi aşa ceva şi în România?

L.S: Da, oarecum, lucrez de ceva vreme, sporadic, la o introducere în etică pentru copii. Dar momentan e în sertar, dacă pot să spun aşa, mă voi ocupa mai mult de ea după ce voi termina proiectul la care lucrez acum, cartea despre virtuţile terapeutice ale filosofiei sau consilierea filosofică. Însă ştiu că sunt colegi care lucrează serios în zona asta, a filosofiei pentru copii, şi fac lucruri extraordinare, Marin Balan la Bucureşti, Mihaela Frunză la Cluj şi alţii. E un lucru foarte dificil să pui filosofia într-un limbaj accesibil copiilor şi e un efort care nu prea e apreciat la noi. Eu îi admir, sincer, pentru ceea ce fac şi cred că e foarte util, ba chiar necesar să îi obişnuim pe cei mici cu filosofia.

Filosoful este mai util cetăţii decât tinichigiul auto sau chelnerul?

L.S: Haha, o întrebare capcană! Ţi-aş răspunde, în glumă, cu o altă întrebare capcană: care parte sau element din alcătuirea noastră, ca fiinţe umane, este mai important, mintea sau corpul? Lăsând gluma deoparte, aş spune că nu poţi compara filosofia cu o meserie oarecare. În privinţa asta, cred că răspunsul lui Russell este la fel de valabil şi astăzi ca şi la începutul secolului trecut când a publicat cărticica aceea minunată, Problemele filosofiei: “valoarea filosofiei este de găsit printre bunurile destinate minţii, numai aceia care nu sunt indiferenţi faţă de aceste bunuri pot fi convinşi că studiul filosofiei nu este o pierdere de timp.” Iar aceasta e o afirmaţie valabilă nu doar pentru filosofie, cred eu, ci şi pentru alte discipline şi domenii. Nu poţi să te întrebi, în mod serios, dacă un pictor este mai util societăţii decât un tinichigiu. Dacă cineva se întreabă asta şi nu vrea doar să facă o glumă (nu prea reuşită, ce-i drept), înseamnă că e complet ignorant cu privire la artă şi nu numai.

Pandemia a fost un timp al întoarcerii către sine. În ce fel poate filosofia, descrisă uneori ca medicină a minţii, să ne fie de folos într-o astfel de perioadă?

L.S: În multe feluri. Orice întoarcere către sine prin intermediul reflecţiei este un prilej de a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine, de a scoate la lumină lucrurile acelea esenţiale care ne definesc, de multe ori, dar pe care nu le observăm atunci când suntem orientaţi numai către ceilalţi, când atenţia noastră se îndreaptă numai în afară. O mare parte a frustrărilor noastre în faţa restricţiilor şi a izolării pe care le-am îndurat în aceste luni de pandemie se pot risipi dacă ne acordăm răgazul să ne gândim, serios şi cu metodă, la motivele şi temeiurile lor.

Pe mulţi, de pildă, ne-a afectat restrângerea libertăţii noastre de mişcare, ceea ce e firesc. Dar, dacă stai să te gândeşti puţin şi nu te laşi purtat de emoţiile care te cuprind atunci când te confrunţi cu o interdicţie, îţi poţi da seama că bunăstarea şi chiar supravieţuirea ta pe termen lung sunt mai importante decât libertatea de mişcare. Iar această înţelegere a unei stări de fapt te poate ajuta să te ajustezi, să te adaptezi la restricţiile respective şi să-ţi regăseşti echilibrul ocupându-te de lucrurile pe care le poţi face. Sigur că, pe termen lung, aceste restricţii încep să devină apăsătoare, iar asta te poate împinge să cauţi alte explicaţii pentru ele, unele care să-ţi permită să-ţi inventezi un inamic cu care să poţi lupta. E mai uşor să-ţi imaginezi că nu există, de fapt, un virus mortal care te poate afecta pe tine şi pe cei din jur, ci că e o conspiraţie a unora care vor să ne ţină în ţarc! Pentru că atunci te poţi revolta, simţi că poţi să lupţi şi tu, ai un inamic identificabil, vizibil. Cu un virus ştii, chiar dacă doar aşa, confuz, că nu poţi să lupţi, ci trebuie să ai răbdare să o facă cei care se pricep, specialiştii, iar tu trebuie să înduri, între timp, acele restricţii care te deranjează.

Consilierea sau terapia filosofică, care există şi la noi, ajută foarte mult în vremurile pe care le trăim cu toţii astăzi, ne ajută să nu ne pierdem în tumultul emoţiilor şi să ne păstrăm, pe cât posibil, echilibrul interior. Cu condiţia să fim dispuşi să ne implicăm pe deplin în procesul de reflecţie, interpretare şi auto-analiză pe care îl cere o astfel de activitate. Ceea ce nu e foarte la îndemână pentru oricine, trebuie să fii pregătit să examinezi critic propriile convingeri şi credinţe şi să-ţi asumi schimbarea lor în mod conştient. Pentru asta e nevoie de răbdare şi perseverenţă, de o introspecţie sistematică şi de o toleranţă destul de mare la disconfortul mental.

Cum poate cineva să se inţieze în filosofie, fără să urmeze studii de specialitate? Să spunem că în urma acestui interviu. De unde să înceapă?

L.S: Răspunsul scurt? Să citească filosofie! Iar răspunsul lung este acelaşi, să citească filosofie! Depinde, însă, cu ce alege să înceapă, nu cred că e deloc prudent să-ţi începi iniţierea în filosofie direct cu opera lui Kant, de pildă, sau Hegel, aşa cum mai fac, uneori, studenţii în anul întâi din prea mult entuziasm. Sau, atunci când o faci, este bine să foloseşti şi un exeget sau măcar o introducere în opera gânditorului respectiv, altfel rişti să te rătăceşti şi să nu pricepi mare lucru. Sau poţi începe, mai prudent, cu o introducere generală în filosofie care îţi poate oferi o hartă utilă a domeniului. Aşa te vei putea orienta mai bine şi vei putea evita capcanele inerente pe traseul iniţierii în orice disciplină, nu doar în filosofie, să eviţi excesul şi insuficienţa, cum ar spune Aristotel!

Laurenţiu Staicu este consilier filosofic şi profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti unde predă Introducere în filosofie, Metafizică, Filosofia biologiei şi Etica ştiinţei. Ultima sa carte, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, apărută la Editura Trei în 2017, abordează trei dintre cele mai dificile teme ale filosofiei – identitatea personală, realitatea lumii exterioare şi temeiul existenţei ca totalitate. În cartea de faţă, Socrate în blugi, el propune un ghid de maturizare ce nu diminuează autonomia personală, dar extinde pentru cititorii săi orizonturile de înţelegere, dotându-i cu un toolkit prin care să-şi formuleze mai bine întrebările şi răspunsurile cu privire la ce avem de făcut în secolul XXI.

Sursa articolului: Adevarul.ro