"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, un interviu pe cât de inedit pe atât de îngrozitor (nu, chiar nu ne jucăm cu vorbele), al cărei protagonistă este Alexandra Racoveţ (84 de ani), o țărancă blajină și luminoasă din cea mai pitorească Basarabie, care își deapănă, cu o simplitate de-a dreptul neverosimilă, zguduitoarele amintiri din anii Marii Foamete (1946-1947).
În ꞌ46, ”mama Sașa” – așa îi spun cunoscuții, deși eu mă încăpățânez, din motive legitime și lesne de priceput, să o numesc ”mama Alexandra” – era doar o copilă. Întreaga sa familie urma să fie distrusă programatic în anii următori, prin foamete, cofiscarea averii, crimă, deportări și lagăre siberiene. I-a știut întotdeauna pe criminali, atunci și acum: ”Marea foamete a început în '46, iar în '47 era straşnică. Oamenii mureau pe capete, picau de foame și se prăpădeau în chinuri. Vinovatul a fost Stalin, criminalul. El a decis să ia pâinea basarabenilor, să-i lase pe copii să moară. Foametea a fost organizată de URSS. Aşa ne-am trezit că ne-au năvălit miliţienii Selsovietului (nivelul administrativ de bază, un district rural în Uniunea Sovietică – n.a.), care ne-au luat toate cele necesare vieţii – grâul, secara, păpuşoiul, cartoafele, pătlăgelele... toate, toate roadele pământului...”.
De-a dreptul abominabile sunt cazurile de canibalism descrise de Alexandra Racoveț: părinții care consumă hălci din carnea copilului răpus de foame au parte de aceași tratament după o moarte în chinuri. La fel de grotești sunt pasajele în care oamenii înfometați mănâncă flori de salcâm, ”cocoțați ca niște ciori în copaci”, pentru ca mai apoi să moară pe capete și să fie îngropați de-a valma, într-o ladă înjghebată la repezeală, totul transformându-se într-o nouă hecatombă.
Mama Alexandra își amintește de bătrânii și copiii care scurmau în colbul uliței după grăunțele căzute din sacii transportați la colhoz – nu, cuvintele ei simple și directe nu descriu vechi pânze flamande, ci scene cotidiene din iadul genocidar al URSS: ”Când grâul era descărcat la depozitul colhozului, din saci mai picau câteva grăunţe amărâte. Bătrâni, tineri, femei şi copii umblau în genunchi după bobiţele alea nenorocite, ca nişte păsări de curte. Scormoneau în ţărână şi le mâncau crude. A fost iadul pe pământ, ce să mai grăim noi... Să nu mai dea Dumnezeu la nimeni!”.
De notat că Marea Foamete nu este încă suficient cercetată. În funcție de surse, numărul oamenilor care au murit de foame și boli în perioada 1946-1947 în Basarabia variază de la 115.000 la 216.000, 250.000 și 300.000, acestora adăugându-se alți 350.000 de oameni, care au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit. În timpul foametei au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism în diverse localități ale Basarabiei.
Precizăm că interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial.
Răzvan Gheorghe: Din ce familie proveniţi?
Alexandra Racoveţ: Ai mei au fost ţărani harnici şi avuţi din Zîmbreni (sat situat la aproximativ 20 kilometri de Chişinău – n.a.). Pe tata îl chema Alexandru Afanasie și avea mult pământ, hectare întregi de viţă de vie, cai, vaci, porci, oi, buhai şi multe alte animale de curte. Am fost şase copii în familie: Ion, Ulița, Andrei, eu, Zenovia şi Vasile. Tata trudea din răsputeri ca să ne asigure un viitor, muncea din zori până-n seară. Eu m-am născut pe 1 mai 1936. Zenovia a murit în '46, înaintea foametei. Pe mama o chema Catinca şi a murit în '38, când eu aveam doar doi ani. Apoi m-a crescut cea de-a doua mamă, Evdenia, care m-a iubit ca pe propria ei copilă. Însă Dumnezeu a vrut ca eu să am trei mame: una m-a născut, a doua m-a crescut şi cea de-a treia, Ana, care avea să-mi fie soacră, m-a sfătuit în viaţă. Am muncit din greu încă din primii ani de viaţă. De cum am învățat să merg am ajutat la toate treburile gospodăreşti. Țin minte că, prin '43-'44, pe când mânam viţicile, buhaii şi caii la păscut, un armăsar m-a împins şi am căzut într-o fântână adâncoasă care nu avea ghizduri. M-am speriat straşnic, fiindcă apa era rece şi adâncă, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să mă caţăr pe bolovanii colţuroşi din care erau construiţi pereţii puţului. Până la urmă am ieşit de una singură din fântâna aia. Când a auzit tata ce păţisem, mai că nu i-a venit a crede că izbutisem să scap teafără din puţul cela!
Răzvan Gheorghe: Aveaţi doar zece ani în timpul Marii Foamete. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
Alexandra Racoveţ: Marea foamete a început în '46, iar în '47 era straşnică. Oamenii mureau pe capete, picau de foame și se prăpădeau în chinuri. Vinovatul a fost Stalin, criminalul. El a decis să ia pâinea basarabenilor, să-i lase pe copii să moară. Foametea a fost organizată de URSS. Aşa ne-am trezit că ne-au năvălit miliţienii Selsovietului (nivelul administrativ de bază, un district rural în Uniunea Sovietică – n.a.), care ne-au luat toate cele necesare vieţii – grâul, secara, păpuşoiul, cartoafele, pătlăgelele... toate, toate roadele pământului... Când venea sorocul, eram obligaţi să încărcăm recolta în căruţe şi să o predăm statului. Lumea a rămas înfometată, eram disperați, disperați... Miliţenii au măturat podurile caselor pentru a se asigura că adunau tot grâul şi tot păpuşoiul. Unii oameni din Zîmbreni au mai îngropat, pe ici, pe colo, nişte grâu, nişte păpuşoi, ca să răzbească peste iarnă. Familiile aveau mulţi copii şi bătrâni bolnavi, suferinzi... ştiau că nu vor avea hrană în timpul iernii. Miliţienii veneau cu nişte suliţe şi scormoneau pământul până când găseau ascunzătorile... Îmi amintesc că mulţi zîmbreneni au fost prinşi că doseau de-ale gurii, au fost bătuţi şi aruncaţi în puşcărie. Aşa se întâmpla în toate satele moldoveneşti, negre vremuri... Selsovietul făcea cele mai mari nenorociri. Şi tatăl meu a săpat o groapă sub un butaş bătrân de viţă de vie, unde a ascuns doi săculeţi cu grâu, singurii pe care i-a mai putut salva. Miliţienii nu i-au dibuit, deşi au controlat toată ograda în timp ce noi tremuram de frică. Însă foametea a fost groaznică, oricum... Săculeţii ăia n-au contat deloc.
Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu numeroşii săteni încarceraţi pentru „delictul” de a ascunde alimente necesare vieţii? S-au mai întors în sat?
Alexandra Racoveţ: Cum v-am spus, toţi aceia care au ascuns pâinea au ajuns la închisoare. Unii oameni s-au mâniat când au auzit că erau obligaţi să predea statului rodul muncii lor. Au zis că dacă nu mâncau ei recolta pentru care au asudat din greu, atunci n-o s-o mănânce nimeni, şi au aruncat-o în veceurile din fundul ogrăzilor! Autorităţile sovietice i-au arestat imediat, i-au judecat şi i-au condamnat la ani grei de puşcărie. Pe unii nu i-a mai văzut nimeni niciodată și nu s-a mai auzit de soarta lor, însă cei mai mulți s-au întors în sat, de-a lungul anilor, dar nu mai erau oamenii care plecaseră. Suferiseră îngrozitor...
Răzvan Gheorghe: În anii foametei au fost cazuri de canibalism în Zîmbreni?
Alexandra Racoveţ: Au fost, au fost... Când răposa un om, alţii se duceau degrabă, îl tăiau şi-l mâncau. Altfel ar fi murit şi ei de foame. Foametea îi smintise, îi prefăcuse-n animale. Ăştia de care vă spun prindeau de veste că cineva nu mai fusese văzut ieşit din casă de câteva zile şi se duceau să controleze. Apoi mâncau, îşi împărţeau carnea de om. La deal de noi, a murit un biet copil. Alde tată-su, mamă-sa, fraţii şi surorile au luat cuţitul şi i-au tăiat bucăţi din buci, pe care le-au fiert şi le-au mâncat împreună. Când s-a dus lumea să vadă ce se întâmplase, i-au găsit cu ceaunele pline cu carne de om. Fierbeau hălcile şi le mâncau...
Răzvan Gheorghe: Părinţii şi-au mâncat copilul mort...
Alexandra Racoveţ: Da, dar n-au scăpat nici ei cu viaţă! Au murit rapid, de boală, de foame... S-a prăpădit întreaga familie. Eu cred că n-ai cum să scapi cu viață-n tine dacă faci așa grozăvie...
Răzvan Gheorghe: Au fost mâncaţi şi ei?
Alexandra Racoveţ: Când ei au murit, alţii au tăiat bucăţi din ei şi au mâncat, da... Ţin minte că asta i-a îngrozit pe ai mei, care s-au chinuit să-i înmormânteze creştineşte. Tata şi cu un vecin au făcut sicrie de scânduri şi au cărat morţii la cimitir. Erau ca vai de dânşii... care ciopârţit, care pe jumătate mâncat... I-au băgat în aceeaşi groapă, fiindcă era iarnă grea, viscolise şi pământul era îngheţat de rupeai sapa în el. Mama s-a dus cu o bucăţică de pâine, care a ţinut locul colivei, şi cu o ulcică de vin. La înmormântare au mai participat câţiva creştini din sat. Când mureau, oamenii săraci erau aruncaţi pe o sanie şi căraţi direct la cimitir, unde erau azvârliţi la grămadă într-o groapă.
Răzvan Gheorghe: Cum a supravieţuit familia dumneavoastră?
Alexandra Racoveţ: Noi nu ne-am mâncat animalele care ne mai rămăseseră, cum au făcut cei mai mulţi dintre vecini. În schimb, tata a vândut caii şi boii, iar cu banii obţinuţi a cumpărat de-ale gurii. Am consumat proviziile cu mare, mare cumpătare. Tata a cumpărat şi o vacă de la nişte oameni care o căpătaseră de la trupele nemţeşti, încă din perioada retragerii. Îmi amintesc că avea numărul 8 vopsit pe buca stângă. Cu laptele acelei vaci am reuşit să răzbim prin iarnă. O mulgeam dimineaţa, mâncam, o mulgeam oleacă la amiază, mâncam, o mulgeam seara şi mâncam din nou. Oarece zăpaz (rezervă – n.a.) am avut şi noi. Şi-apoi, mama a fost angajată să coacă pâine pentru colhoz. Administraţia colhozului construise o baracă şi, la amiază, le dădea celor foarte săraci o porţie amărâtă de mâncare. În baraca aceea se aflau trei paturi lungi, iar oamenii neputiincioşi se duceau să stea acolo pe timp de iarnă. Nişte femei îi îngrijeau şi îi hrăneau. Noi coceam pâinea, dar ne bucuram de foarte puţină... Pâinea era primită de la colhoz cu porţia, iar porţiile alea erau foarte, foarte mici. Ţin minte că mama se plângea că cei de la colhoz i-au dat doar o jumătate de kilogram de secară pentru o întreagă lună. Păi... cum să trăim o lună doar cu o jumătate de kilogram de secară, cum? Se înmulţiseră tâlhăriile şi asta ne înspăimânta. Foametea a scos tot ce era mai rău din oameni. Nu-i mai păsa nimănui de urmările jafurilor sau ale crimelor săvârşite, cu toţii voiau să scape de foame, de lipsuri, de frig...
Răzvan Gheorghe: Familia dumneavoastră a fost călcată de hoţi?
Alexandra Racoveţ: Ne-a ferit bunul Dumnezeu, dar şi noi ne-am luat măsuri de precauţie. Mama dormea într-o cameră cu săculeţul de grâu sub cap, iar vaca fusese băgată în camera de lângă. Chiar şi-aşa, tata i-a legat un clopot de coarne ca să prindem de veste dacă cineva încerca s-o fure! La disperare, unii oameni erau în stare de orice blestemăţie. Vaca aia cu numărul 8 pe buca stângă ne-a salvat vieţile. Laptele a însemnat hrana noastră cea de toate zilele. Am văzut cum familiile care aveau o vacă smulgeau acoperişul de paie al casei şi-şi hrăneau animalul care le ținea în viață. Pe vremea aia, mai toate acoperişurile erau făcute din paie. Ţăranii care aveau vacă şi pământ erau numiţi „culaci”, ceea ce însemna oameni avuţi. Familia mea i-a hrănit şi i-a adăpostit şi pe alţii, deşi duceam cu toţii o viaţă extrem de grea, la limita rezistenţei. Mama avea nişte nepoţi la Costeşti care nu mai aveau de niciunele şi veneau să şadă pe la noi. În timpul foametei, cei care au muncit din greu au găsit, totuşi, de-ale gurii, dar foarte, foarte puţin, cât să-şi ducă zilele şi bolile cu amar, însă cei care n-au muncit deloc au trecut printr-o foamete soră cu moartea. Au mâncat pisici, câini, dar şi oameni... oameni morţi. Îmi amintesc că dispăruseră toţi câinii şi toate pisicile din Zîmbreni.
Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat de-a lungul anului 1947?
Alexandra Racoveţ: În '47, când a văzut că foametea continua să secere vieţile multora, că era din rău în mai rău, tata a luat hotărârea să apuce drumul Odesei şi să vândă războaiele (covoarele ţesute la război – n.a.), ca să facă rost de bani pentru hrană. Împreună cu el a plecat şi finul lui, Emilian Rusu, care a luat din gospodărie tot ce s-ar fi putut vinde în Ucraina. Acolo s-au târguit şi s-au descurcat bine, chiar peste aşteptări. Au vândut totul, la Odesa, şi au cumpărat grâu, mălai şi fasole. Cu sacii plini, tata şi Emilian Rusu s-au oprit la o gheretă, ca să cumpere turte pentru lungul drum spre casă. Dintr-odată, au apărut mai mulţi hoţi, care i-au îmbrâncit, i-au lovit şi le-au luat sacii. Emilian Rusu s-a ţinut tare şi s-a luat după hoţi. Tata nu a putut ţine pasul cu el – a povestit că Emilian a dispărut în îmbulzeala unei străduţe, cerându-i socoteală unui tâlhar care fugea cu un sac în cârcă. Nu s-a mai întors nici el, nici sacul, şi nici nu s-a mai aflat nimic despre el vreodată. Ani la rândul l-au aşteptat copiii şi femeia, dar l-au aşteptat în zadar. L-au omorât tâlharii ăia, sunt sigură! Tata s-a întors acasă, slavă Domnului, dar a venit fără alimentele mult aşteptate. Era negru de supărare.
Răzvan Gheorghe: După jaful de la Odesa, cum s-a descurcat familia dumneavoastră?
Alexandra Racoveţ: Venise primăvara. Smulgeam toate buruienile pe care le găseam, le tocam cu toporaşul, le fierbeam în ceaun şi le amestecam cu o mână-două de uruială (boabe de cereale măcinate mare și întrebuințate ca hrană pentru animale – n.a.). Asta mâncam... buruieni amestecate cu uruială... Când au înflorit salcâmii, mulţi săteni s-au căţărat în copaci şi s-au apucat să mănânce florile alea dulci. Şedea lumea în salcâmi la fel ca ciorile care se îngrămădesc în copaci... Şi-apoi, ăia de-au mâncat flori de salcâm au prins să se umfle-n burtă ca nişte poloboace şi au murit pe capete... Nu prea mai avea cine să facă sicrie, aşa că oamenii care mai erau în putere au construit un lădoi din scânduri, au îngrămădit acolo morţii şi i-au azvârlit într-o groapă. V-am spus: în '47, foametea a fost straşnică! Ţin mine că, atunci când grâul era descărcat la depozitul colhozului, din saci mai picau câteva grăunţe amărâte. Bătrâni, tineri, femei şi copii umblau în genunchi după bobiţele alea nenorocite, ca nişte păsări de curte. Scormoneau în ţărână şi le mâncau crude. A fost iadul pe pământ, ce să mai grăim noi... Să nu mai dea Dumnezeu la nimeni!
Răzvan Gheorghe: Cum a încetat marea foamete?
Alexandra Racoveţ: Cam prin '48 a început să se facă pâinea şi n-o mai lua nimeni. Ne duceam la deal, la pământul nostru, şi-l aram cu vaca, fiindcă nu mai aveam cai sau buhai. Făceam cuiburi cu sapele şi sădeam grăunţele cumpărate din sat. În primăvară am pus păpuşoiul, însă, după foametea aia groaznică, oamenii erau vlăguiţi de puteri, abia dacă se mai târau – numai zgâriau pământul şi astupau grăunţele, asta era toată munca pe care o mai puteau face! A dat Dumnezeu de-a ploat şi a rodit pământul, aşa că am mâncat pâine şi ne-am săturat cu toţii. Mulţi săteni plecaseră la Odesa, în căutare de muncă, dar, începând cu '48, au prins să se întoarcă acasă, fiindcă auziseră că s-a făcut pâinea. Am avut rude deportate în Siberia, încă din primele valuri, şi acolo li se spunea că Basarabia era moartă, distrusă de foame, şi că dacă s-ar întoarce în locurile de baştină n-ar mai afla nimic din ce lăsaseră în urmă, doar praful şi pulberea. Foarte mulţi basarabeni au murit în Siberia, alţii au rămas acolo şi după ce s-ar fi putut întoarce, fiindcă îşi găsiseră de muncă şi-şi construiseră case, dar mulţi s-au întors şi au încercat să-şi ia vieţile de la capăt. Am avut rude printre ei şi ştiu că le-a fost greu, foarte greu... Chiar şi după foamete, autorităţile sovietice au continuat să lovească în familia noastră, fără pic de milă. În 1950, la cincizeci de ani, tatăl meu avea să fie arestat şi condamnat la opt ani de muncă silnică.
Răzvan Gheorghe: Care a fost motivul invocat de autorităţile sovietice?
Alexandra Racoveţ: Tata a fost arestat fiindcă a refuzat să dea pământurile familiei la colhoz. În '50, când abia ne puseserăm pe picioare după năpasta foametei, miliţienii au năvălit şi ne-au confiscat întreaga agoniseală – pământurile şi numeroase animale. În urma împieliţaţilor ălora a rămas o sărăcie lucie. Tata ne-a scris câteva scrisori din lagăr. Aşa am aflat că nopţile muncea la construirea unui pod peste râul Volga, în nişte condiţii extrem de grele, iar zilele trudea prin diverse alte locuri, pentru a i se micşora durata pedepsei. A revenit acasă în vara lui '53, după moartea criminalului de Stalin. Tata se preschimbase într-o mână de oase şi era de nerecunoscut. Suferise cumplit şi n-a mai fost niciodată omul care plecase. A evitat întotdeauna să vorbească despre anii petrecuţi în lagăr şi a murit în 1983.
