O sfântă antiputinistă

Mai puțin prin naștere dar cu atât mai mult și mai evident prin căsătorie, Xenia Grigorievna Petrova era întruchiparea involuntară a epocii și lumii sale. Conform cutumei, tânăra de atunci, copilă încă, este încredințată iubirii protectoare a unui bărbat matur, capabil să îi întrețină un standard de viață și, vrăjit ca oricare soț animat de sentimente năvalnice față de frumoasa lui soție, ar fi făcut chiar orice să îi ofere confort, recunoaștere, bucurie, clinchet de tacâmuri și zornăit de cești, serate muzicale și invitați aleși. Ne aflăm în Rusia celei de a doua jumătăți a secolului 18, la Sankt Petersburg, capitală nu doar a imperiului, ci inclusiv uriașă intersecție în pragul dintre frontiera cea mai îndepărtată a Europei pe latura ei est-nordică și întinsele stepe la orizontul cărora vechiul continent se dizolva în cel asiatic, doar trăsurile, încolo și încoace, ritmând pulsul unei vieți între lumi atât de diferite, dar hrănind același trup politic. Erau anii de splendoare ai Elisabetei I, țarină cu o viață de poveste și personaj central al unui scenariu de Netflix. Iubitoare de cultură, importând masiv noutățile europene în imensa împărăție după modelul ilustrului ei tată, Petru cel Mare, fermecătoarea autocrată gusta din plin artele, în primul rând pe cea corală, locul unde și colonelul Petrov, soțul Xeniei, își câștiga prin glasul de bas și auzul delicat salariul deloc modest. Tot în mediul acesta politico-armonic se vor fi întâlnit Andrei Teodorovici și Rasumovschi, fiu de cazac din actualul teritoriu ucrainian, nimeni altul decât amantul de cursă lungă a țarinei, garant de prosperitate pentru prieteni.

Moartea fulgerătoare, după o scurtă suferință, a lui Petrov o aruncă pe Xenia, la nici 30 de ani, nu atât în sărăcie, având toate de trebuință cu asupra de măsură, ci mai ales într-o criză de sens, de voință, de motivare a unei existențe care se anunța absurdă, ființând întru neființă, deschidere care închidea, pentru a noiciza exprimarea. Deloc evlavioasă în chip demonstrativ – cum ar fi putut fi astfel o tânără femeie în plin vals al vieții?! –, cu educație bună, fugindu-i însă mereu privirile, îmbrățișând imaginar trupurile bărbaților din aceeași generație, ofițeri din casta soțului său, cultivând așadar fidelitatea în plină adrenalină a posibilităților refuzate, văduva se va întreba dacă nu cumva năpasta era plata pentru libertinajul minții ei, dacă nu reprezenta o lecție amară, pedeapsa pentru dulcegăriile și frivolitățile celei care a respectat fără să iubească și care poate nu a respectat, în cele din urmă, însăși iubirea. Cu adevărat, doar un romancier rus ar fi putut, congenial, așterne pe hârtie zvârcolirea unui suflet torturat precum cel a al Xeniei care se va îmbrăca în mantaua militară a defunctului, reconfirmând abisal, dincolo de lacrimi și emoții, legământul sacru al Nunții. A doua oară fecioară, de data aceasta a inimii, își va dărui avutul, precum Zaheu din ultima Duminică, zăbovind, insistând și bătând cu pumnii strânși ai rugăciunii la porțile înalte ale iertării dumnezeiești. Însingurată, fără mânăstire, stareță acră, fără cercetări canonice indiscrete și fără frecușul ca de pinteni al medaliilor niciunui arhipăstor în trecere, pământul atât de fertil duhovnicesc al Rusiei va odrăsli o nouă floare. Mireasma ei va face, la propriu minuni, poporul pravoslavnic înțelegând cel dintâi că are de a face cu o sfântă camuflată sub haina acceptabilă social, inclusiv de autoritățile imperiale, a nebuniei pentru Hristos.

Revenită pe străzile orașului ei, se va amesteca exclusiv cu nevoiașii, cu infirmii și neputincioșii, cu potlogarii și circarii supraviețuirii, făcând binele în formă continuată, fără ostentație, dând mai departe tot ceea ce primea, zonă de tranzit al Harului, filtru al unei pe atunci inexistente anchete sociale, fântână modestă din care picurau stropii unei infime dreptăți, cât să umezească buzele condamnaților fără vină ai unei nașteri nepotrivite, ale actorilor distribuiți în piesa greșită. Sub geamurile luminoase și strecurându-se pe lângă fațadele florentine, în ceața acestei neverosimile Veneții de pe Neva, Xenia sfida cuvântările despre gloria națiunii, ignora predicile căzăturilor odăjdiate, închizându-și, obosită, pleoapele în zorii zilei în care alții, la câțiva metri mai sus, își strângeau hărțile și încheiau de numărat cavaleria, artileria. Dacă ar fi trăit – cum aveau să trăiască alți mărturisitori, alte mame și părinți întru credință – în vremea lui Stalin, cu siguranță ar fi ajuns în Gulag. Dar acum? Ei bine, pe vremea lui Putin ar fi fost, mai întâi, pusă pe lista agenților străini, dușmani ai poporului. Chiar și dacă, luată la propriu de nebună, nu ar fi fost închisă, rugăciunea către ea, spusă de alții, sună și azi mai mult decât oricând subversivă: “Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Sfântă Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.”

Sus să avem inimile!