Exodul jurnaliștilor în politică: exercițiu de inutilitate

Nea Gigi de la Suhaia n-a mai citit o carte de 50 de ani. Se informează, atunci când are timp, de la televizor. Nici nu mai știe dacă poate citi, pentru că, de obicei, ascultă emisiunile și nu se uită la filme subtitrate. Votează, de când se știe, “pentru ăia de la putere”, că ăia de la putere fac regulile. În plus, schimbarea nu-l interesează. Nu mai are destul de trăit ca să-i savureze eventualele beneficii. George de la București n-a mai citit o carte de 10 ani, de când a terminat facultatea. Job-ul îl solicită aproape 11 ore pe zi, așa că atunci când ajunge acasă nici nu mai are energie să deschidă televizorul. Se informează la birou, în pauzele de cafea, de pe la colegi înscriși la diverse partide și se tot întreabă când găsesc oamenii ăia timp și pentru activități politice. Votează, în general, așa cum o fac colegii lui de muncă. Simte că, în felul ăsta, e și cetățean, și coechipier bun.

Peste 40% dintre români sunt analfabeți funcțional. Asta înseamnă că aceștia știu să citească, dar sunt incapabili să înțeleagă un text sau să folosească informațiile transmise prin intermediul lui. Plecând la această premisă, demonstrată de statistici, avem posibilitatea de a înțelege mai bine care e, de fapt, sursa problemelor din societatea românească. Orizonturile limitate și gradul scăzut de cultură fac ca întreaga societate să aibă o configurație stranie, care, de altfel, dă și gradul de performanță al politicienilor și jurnaliștilor. O dezbatere aprinsă pe tema transferurilor în politică a oamenilor din presă a apărut în aceste zile, după ce jurnalistul Moise Guran a decis să treacă în baricada celor pe care, ani la rândul, i-a criticat. O parte a societății a salutat ideea, iar altă parte a blamat-o. Oricum, pe foarte puțini i-a lăsat indiferenți. Și asta e o veste bună. O dezbatere despre rolul presei în societate se cerea făcută de mai mult timp, de când Gabriela Firea s-a făcut primar de București sau de când Rareș Bogdan a devenit europarlamentar. Și acestea sunt doar cele mai sonore nume. De fapt, exodul jurnaliștilor către politică și administrație este mult mai vechi, slăbind astfel puterea presei de a contura măcar principiile corecte pe care societatea ar trebui să le respecte pentru a nu se sufoca de tot în noianul de corupție și compromis.

Redacțiile se golesc de la un an la altul, iar jurnaliștii rămași sunt criticați de publicul cu afinități politice dacă aplică aceeași măsură și politicienilor antipatici, și celor simpatici. În cele din urmă, mulți dintre cei rămași se lasă descurajați, așa că despre unii nu s-a mai auzit nimic de foarte mult timp. Nici gazetarii intrați în politică sau administrație n-au, de obicei, o soartă mai bună. Și e normal să nu aibă. Pentru că jurnalismul adevărat pleacă de la premisa independenței jurnalistului. Într-un partid există o structură organizatorică, ce nu permite celui împăcat cu propria independență să se exprime când și cum vrea. În cele din urmă, mulți dintre jurnaliștii care au migrat spre politică au devenit șomeri. Și nu de lux. E drept, nici presa nu vine cu cele mai bune condiții, ca profesie. Mulți dintre patronii de presă sunt oameni politici sau oameni de afaceri cu probleme penale. Iar jurnalistul acceptă, pentru salariul de mizerie pe care îl încasează lunar, să nu întoarcă armele împotriva angajatorului său. Apariția presiunilor duce, în cele din urmă, la demisie și, eventual, intrarea în politică sau angajarea pe la vreo instituție de stat. Transferurile de genul acesta se întâmplă de mulți ani, nu au început cu Moise Guran. Și, totuși, ele n-au adus o creștere a nivelului politicii. Ba dimpotrivă. În cazul Gabrielei Firea, putem vorbi chiar de o degradare absolută a noțiunii de politician. De ce nu schimbă jurnaliștii politica? Simplu. Pentru că nu e treaba lor și nici nu au capacitatea necesară. Adevărata schimbare a mediului politic are legătură cu o schimbare profundă la nivelul societății. Și aici vorbim atât despre mentalitate, cât, mai ales, despre educație. O societate educată, cu un analfabetism funcțional de câteva procente își selectează singură politicienii reprezentativi. Care, sigur, la un moment dat, ar putea fi și foști jurnaliști. Dar într-o societate ca România, în care peste 40% dintre oameni nu înțeleg ce citesc, schimbarea n-o pot face jurnaliștii, oricât de celebri ar fi ei. Aplicarea de măsuri pentru scăderea acestui procent, sprijinirea culturii la nivel local, alfabetizarea comunităților izolate de romi, oricare dintre acestea sau toate la un loc, ar putea șlefui politica pe termen lung. Într-o astfel de situație, jurnalistul e mai util în fața colii albe și stiloului, pentru că de acolo, el poate oferi niște repere, poate trezi în oameni apetitul de a cunoaște, de a înțelege și de a citi. Calitatea muncii lui, evaluată în numărul aprecierilor publicului, se poate observa pe termen lung, dar esențial e că, la un moment dat, ea începe să dea roade. Prins în răzmerițele politice și în compromisurile absolut necesare rămânerii în poziții de forță, jurnalistul devenit politician devine un fel de struțo-cămilă neadaptată, care în cele din urmă, va regreta pasul făcut. Iar politica rămâne la același nivel scăzut dintotdeauna, de vreme ce finisarea ei nu se face prin racolarea de oameni cu notorietate, ci prin scăderea procentului de analfabeți funcțional care au drept de vot și liberă exprimare.