Flăcările Bisericii Franței

Începând de la Marea Revoluție de la sfârșitul secolului al XVIII-lea,  devenise clar că din ce în ce mai mulți francezi erau gata să se lepede de vechea Franță, de țara care își construise gloria prin credință, luptă și muncă neîntreruptă vreme de peste 1000 de ani.

Statisticile anilor noștri arătau că francezii sunt gata, într-o covârșitoare proporție, să lase în urmă tot ce îi leagă de trecutul lor văzut acum rușinos în canonul progresist.

Credința creștină arată cam subversiv de la o vreme pentru noua orânduire așteptată în Franța, țară cu o imensă proporție de atei și mai puțin de 5 procente de creștini care merg săptămânal la biserică, la liturghie. Iar vechea cultură europeană în ansamblul ei e văzută, din ce în ce mai mult, ca o jignire la adresa diversității cultivate cu insistență în Franța și nu numai. De altfel, lumea veche în întregul ei ar fi un lest indezirabil, gata să fie largat în viteză dintr-o parte prea mare a Occidentul european, dacă nu ar mai produce bani grei industriei turismului, industrie susținută în proporție mare de americanii și asiaticii care pricep mai greu de ce marea spiritualitate nu mai spune mare lucru europenilor.

Acum însă, oamenii sunt confruntați cu o străfulgerare a lumii imaginate de ei. Nu a vrut nimeni să dispară clădirea frumoasă din centrul Parisului, dar majoritatea atee a francezilor a acceptat de mult că poate trăi fără biserici. Multe au fost deja închise ori demolate. Se poate și fără, erau convinși din ce în ce mai mulți francezi ai zilelor noastre. Unii gândesc deja că e chiar mai bine fără ele – îi stingheresc și pe cei care își imaginează o lume fără religie, dar și pe cetățenii noi ai Europei, islamici maghrebieni, subsaharieni. Toți aceștia au acum un Paris fără marele simbol creștin, fără biserica ce mărturisea tradiția spirituală a Franței. Tradiție din ce în ce mai puțin observată.

Pe de-a întregul, vechea cultură franceză era deja îndepărtată din centrul vieții publice, începând de la elementar, de la limbă. Se cultivă vorba simplificată, ușor de priceput și folosit de nou doriții cetățeni, chiar dacă pe mulți dintre ei i-am văzut cum se bat la Calais să lase Franța în urmă.

Se evită și celebrarea istoriei vechi a Franței – cruciadele, de exemplu, au fost o rușine, iar războaiele coloniale un nesfârșit genocid, după cum repetă în buclă discursurile omniprezente ale marilor și micilor komisari culturali europeni.

Catedrala Notre Dame reprezintă frumusețea și măreția Franței medievale. O frumusețe delicată, complexă, superioară. Ea neagă tot ce se crede și spune acum în Franța și aiurea în cea mai mare parte din Europa, despre perioada medievală. De câte ori nu am auzit că medievalul e folosit ca sinonim al rudimentarului, al ignoranței, al violenței, al disconfortului?! Medievalul e, în discursul actual cel mai întâlnit, ceea ce trebuie lăsat în urmă definitiv. Ceea ce trebuie să dispară. Iar acum, marele simbol al Europei medievale a fost distrus. A durat puțin și nu au fost victime. Am văzut că mulți musulmani francezi sărbătoresc momentul.

Nu știu să mai fi văzut imagini cu mulțimi de francezi creștini, îngenunchiați pentru rugăciune pe străzi. Am văzut cu polonezi. Am văzut cu români. Iar din Franța și din Europa Occidentală în general, am văzut numai cu mulțimi mari de musulmani. Cine mai credea ca o să vadă vreodată francezii îngenunchiați pe străzile Parisului, rugându-se pentru Biserica lor? Pentru că Notre Dame reprezintă întreaga Biserică a Franței. Acum, francezii înțeleg că o biserică nu e doar o altă clădire. Acum, ei văd că visul tembel al renunțării la tot ce avea Franța înălțător este, de fapt, un coșmar.

Acum, mulți dintre ei încep să înțeleagă ce înseamnă pierderea Templului Domnului.

Acest articol este preluat de pe portalul inliniedreapta.net.