Moartea lui Decebal – a treia teorie, și ultima

Până în prezent au fost lansate două teorii asupra morții regelui antic dac Decebal, prima fiind cea de pe Columna lui Traian din Roma, în care conducătorul dacilor se sinucide, nedorind, pe bună dreptate, să cadă în mâna romanilor (care voiau să-l prindă viu şi să-l transporte captiv, legat în lanțuri, la Roma, într-un car triumfal). În cea de-a doua, Decebal ar fi fost capturat şi decapitat de un decurion, Tiberius Claudius Maximus, un soldat roman care a participat la războiul daco-roman încheiat cu transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Lansăm pe această cale și o a treia teorie – anume că Decebal a murit pur și simplu răpus în luptă. 

Două feluri de-a muri, un singur martor 

Fascinant este faptul că acest Tiberius Claudius Maximus este singurul vector şi mai ales izvor al celor două versiuni, de la el pornind variantele morţii regelui dac, variante care se contrazic în mod evident. În varianta oficială, ilustrată pe Columna traianică (încă dăinuind la Roma; foto jos), Decebal este înconjurat de soldaţi romani, aflându-se la poalele unui copac cu un pumnal curbat, mai degrabă, decât o sabie, la gât, pregătit să se sinucidă, în timp ce versiunea de pe piatra de mormânt a lui Maximus, acesta a pus să se sculpteze cum îl capturează şi îl decapitează pe Decebal, monarhul ridicând mâna şi solicitând să fie cruţat. Capturarea şi decapitarea regelui dac i-au adus lui Tiberius Claudius Maximus o decorare şi o ridicare în grad, el luând cu sine capul şi braţul drept al lui Decebal la Ranisstorum, unde se afla împăratul Traian.

Ultimele zile ale războiului din 106. Căderea Sarmizegetusei văzută de pe Columnă

Nu vom intra în detalii în ceea ce privește cel de-al doilea război daco-roman din 105-106 d.Hr., ci ne vom referi la cucerirea Sarmizegetusei şi mai ales la moartea regelui Decebal. Aşadar, cu o armie care se apropia, poate, de 200.000 de oameni, deși personal mi se pare exagerată cifra, 13 legiuni, romanii au avansat de această dată cu 5 sau 6 coloane, prin Poarta de Fier a Transilvaniei (şi pe la Tapae, în depresiunea Haţegului), pe Valea Jiului (şi prin pasul Vâlcan), pe Valea Oltului (Traian însuşi), prin trecătoarea Bran (pătrunzând în Ţara Bârsei), o a cincea prin pasul Bratocea şi este posibil ca o a şasea coloană să fi penetrat Transilvania, printr-unul dintre pasurile Carpaţilor Orientali (cf. Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, pp. 293-294). Înaintarea romanilor a fost mai rapidă în anul 106 d.Hr., dar s-a făcut sistematic şi a necesitat defrişări masive de păduri şi lucrări de geniu, astfel, Columna lui Traian înfăţişează o regiune muntoasă ticsită de fortificaţii straşnice (E. Cizek, op. cit., p. 294). Au fost cucerite cetăţile Blidaru şi Piatra Roşie, iar o nouă fracţiune a dacilor i s-a supus lui Traian, trecând laş de partea romanilor, în timp ce majoritatea forţelor decebaliene s-au închis în capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia, aflată pe Dealul Grădiştei, la 1.200 de metri înălţime, începând un asediu îngrozitor, pentru daci – vezi şi scenele de pe Columna traianee (Ibidem, pp. 294-296). Cu această ocazie, este respins un prim asalt roman, dar asediatorii atacă fără întrerupere folosind complicate maşini de luptă şi edificând un agger, fortificaţie paralelă cu cetatea dacică, iar în acelaşi timp, romanii le-au tăiat dacilor aprovizionarea cu apă (Ibidem, p. 296). De pildă, scene de pe Columnă prezintă secvenţa în care doi pileaţi distribuie ultimele rezerve de apă, iar soldaţi daci chinuiţi şi torturaţi de sete întind mâinile istoviţi şi disperaţi, în timp ce o parte dintre dacii comati imploră iertarea lui Traian (cum va fi făcut ceva mai târziu însuşi Decebal, potrivit variantei lui Tiberius Claudius Maximus), căruia i se predau într-una dintre scenele cioplite ale Columnei, iar alţi daci reuşesc să scape din încercuire, cum ne relevă o scenă următoare (Ibidem). Romanii efectuează un nou asalt asupra Sarmizegetusei şi penetrează cetatea incendiată de daci, după cum se poate observa și pe Columnă.

Înflăcărarea lui Decebal. Elogiul lui Plinius cel Tânăr

Totuşi, războiul nu luase sfârşit prin ocuparea şi distrugerea capitalei dacilor, căci trebuia capturat Decebal însuşi, care profitase astuţios de confuzia creată prin pătrunderea romanilor în cetate şi de incendii pentru a se salva şi a încerca să organizeze noi linii de rezistenţă (Ibidem). El s-a retras spre nord-est, cu forţele de care mai dispunea atunci, dar romanii construiesc lagăre şi poduri, defrişează la greu păduri şi-l urmăresc fără milă pe Decebal, resping atacuri dacice, cuceresc noi cetăţi, iar undeva în Transilvania - nu se ştie exact, istoricii n-au precizat - are loc o bătălie dură, înfăţişată şi ea pe Columnă, în alte patru scene, dar gestul de deznădejde schiţat de regele dac, care participa la luptă, indică faptul că acest contraatac a fost respins (Ibidem, p. 297). Învins şi urmărit, Decebal îşi adună ultimele forţe şi îi încurajează printr-un discurs înflăcărat, reprezentat și acesta pe Columna traianică, dar dacii sunt demoralizaţi, astfel încât unele căpetenii se sinucid, altele fug în munţii din partea de est a Transilvaniei de atunci, sau se predau pur şi simplu romanilor (Ibidem, pp. 297-298). Interesant este că şi Decebal încearcă să ajungă în Carpaţii Orientali, tot sperând să scape de romani şi să continue războiul cu ajutorul ipotetic, am spune, al bastarnilor şi roxolanilor, într-o nouă speranţă deşartă, dar un detaşament de cavalerie romană îl urmăreşte în zona Harghitei actuale (nu ştim cum de ajunsese Decebal atât de rapid de la Sarmizegetusa în Harghita!) şi atacă mica trupă care îl înconjura (Ibidem, p. 298). Vizavi de speranţa perpetuă a lui Decebal, Plinius cel Tânăr, în Epistula VIII, 4, adresată lui Caninius Rufus, care se pregătea să compună un poem epic în limba greacă despre cel de-al doilea război dacic purtat de Traian, scria următoarele: Unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit, atât de plin de poezie şi, cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos? Vei vorbi... despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea (Dio Cassius, Istoria Romană, vol. III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 671).

Teoria sinuciderii onorabile. Un altfel de seppuku

Istoricul şi filologul român Eugen Cizek (şi nu numai el) susţine că regele dac, pentru a nu cădea în mâinile romanilor, se sinucide, informaţia fiind preluată însă de la istoricul antic roman Cassius Dio, care a consemnat pe scurt: Cât despre Decebal, atunci când reşedinţa sa regală şi întregul ţinut peste care domnea au fost cucerite, când el însuşi s-a văzut în primejdie de a fi prins, s-a sinucis (s.m.), iar capul său a fost dus la Roma (Dio Cassius, op. cit., p. 307). Scena CXLV de pe Columnă (a 145-a, din totalul de 155; foto sus) ni-l prezintă pe Decebal la rădăcina unui stejar, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată, susţine E. Cizek (op. cit., p. 298), deşi aceasta seamănă mai mult cu un pumnal curb de Damasc, poate de origine partă, orientală, având în vedere că dacii doreau să se alieze cu parţii împotriva romanilor, în opinia mea. În scena a CXLVII-a se poate observa cum capul regelui dac este arătat armatei romane şi adus înaintea lui Traian, care se afla la Ranisstorum, aşezare greu de identificat chiar şi astăzi cu mijloace ultramoderne, gen sateliţii americani, iar ulterior augustul cap decebalian va fi adus la Roma şi aruncat pe treptele Gemoniilor, scara de piatră care urca pe colina Capitoliului, potrivit lui Cassius Dio (Cassius Dio, op. cit., p. 307 şi Fasti Ostienses, preluat de Mary Smallwood, Documents Illustrating the Principates of Nerva, Trajan and Hadrian, Oxford, 1965, p. 30, nr. 20). Întâmplător cunoaştem acum, spune Cizek, numele ofiţerului care comanda pe post de decurion detaşamentul de cavalerie, trimis să-l captureze pe Decebal: Tiberius Claudius Maximus (E. Cizek, op. cit., p. 299).

Stela lui Maximus. Decebal capturat viu sau mort? 

Istoricul american Michael Speidel a studiat o stelă funerară, descoperită în preajma oraşului antic Philippi, la Grammeni, în nordul Greciei, şi a publicat articolul The Captor of Decebalus. A New Inscription from Philippi, în Journal of Roman Studies, 60, 1970, pp. 142-153), preluat în 2014, în mod necritic însă, dar aducând în atenţia publicului un eveniment important pentru istoria României, printre altele, de ziaristul Dan Alexe, care a scris pe blogul său în favoarea teoriei speideliene. Pe inscripţia acestei stele, Tiberius Claudius Maximus îşi povesteşte cariera militară şi menţionează că a fost avansat, pentru că l-a prins, capturat pe Decebal şi i-a adus capul în faţa împăratului Traian. Detaşamentul făcea parte din ala a doua de pannoni; această inscripţie relevă şi faptul că Traian se găsea la Ranisstorum (Ibidem, p. 299). Basorelieful aflat pe mormântul acestui militar roman îl prezintă pe Maximus călare, galopând spre un pileat (nobil) dac, neîndoielnic chiar Regele Decebal, căzut la pământ, care, în agonie, scapă din mâna dreaptă sica, sabia dacică încovoiată, şi înalţă cu mâna stângă scutul (Ibidem). Se reproduce astfel un alt moment al sinuciderii sau, de ce nu, faptul că viteazul rege dac (Ibidem) era practic rănit de moarte, căzut în luptă. De unde rezultă și posibilitatea ca decurionul Maximus să fi tăiat capul și mâna lui Decebal după moartea acestuia.

A treia teorie – Moartea pe câmpul de luptă

La urma urmei, ambele variante, atât cea pe Columnă, aceasta fiind, după Richard Brilliant, una tipic onorifică, de artă triumfală, de celebratio a lui Traian (cf. Richard Brilliant, Arta romană de la Republică la Constantin, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979, p. 215) şi care simbolizează nemijlocit prada luată de la duşman după bătălie, cât şi cea de pe stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, expun aceeaşi variantă, şi anume cea a sinuciderii, trimițând la scena 145 (sinuciderea) și apoi la scena 147 de pe relieful Columnei, care reprezintă expunerea capului tăiat al lui Decebal în faţa lui Traian, înconjurat de armată (cf. Adelina Piatkowski, notă de subsol la Dio Cassius, Istoria Romană, vol. III, Bucureşti, Ed. Științifică şi Enciclopedică, 1985, p. 672). Deci, dacă reprezentarea sinuciderii pe Columnă poate fi doar simbolică, iar varianta sinuciderii înainte de capturarea lui Decebal de către legionarul Maximus este contrazisă chiar de inscripția de pe piatra de mormânt a acestuia (după cum vom constata în paragrafele ce urmează), se deschide calea unei a treia opțiuni. Ipoteza noastră merge tranșant pe ideea speculativă că Decebal a murit eroic, totuşi, în luptă, excluzând dubla variantă a sinuciderii, regele dac fiind astfel prezentat într-o lumină favorabilă, la urma urmei, chiar mai bună decât în versiunea fatalistă a sinuciderii, necontravenind nici ideii de demitizare a istoriei României, a personalităților și conducătorilor acesteia din toate epocile, şi nici celei de tip patriotico-naţionalist, dar fără să cădem în idei patriotarde găunoase.

Pe urmele legionarului Maximus, până la mormânt

Potrivit mai multor surse, Tiberius Claudius Maximus (n. cca. 65 - d. cca. 117 d.Hr.) a fost un soldat roman născut la Philippi, în Grecia, după unii fiind de origine greacă, după alţii de origine italică, care a servit în Legiunea a VII-a Claudia, în războaiele daco-romane, în vremea împăraţilor Domiţian şi Traian şi care a participat alături de camarazii săi din legiune la prima şi a doua bătălie de la Tapae. El s-a transferat ulterior într-o unitate de cavalerie, ca ofiţer, şi a devenit purtător de stindard al cavaleriei. Pentru bravura arătată în luptă, a fost decorat de împăratul Domiţian. Pe vremea domniei lui Traian (98-117 d.Hr.), a fost transferat la conducerea unei unităţi de cavalerie auxiliară de panonieni. În anul 106 d.Hr., în timpul războiului daco-roman, Maximus a condus o unitate de cercetași care a primit ordinul să-l captureze pe regele dac fugar Decebal. Înainte ca romanii să-l prindă, Decebal s-ar fi sinucis, tăindu-şi gâtul cu sica, sabia curbată dacică, momentul fiind ilustrat, după cum am mai spus, pe Columna lui Traian, totuşi, Maximus a pretins, după cum atestă stela sa funerară (foto jos), descoperită la Philippi, Grecia, că a reuşit să-l captureze pe Decebal mai înainte ca acesta să moară. Maximus i-a tăiat apoi capul şi mâna dreaptă regelui dac şi le-a prezentat împăratului Traian, aflat la Ranisstorum, care ulterior l-a decorat, oferindu-i a doua medalie a vieţii sale. Maximus a ridicat un monument la Philippi (găzduit în prezent la muzeul din Kavala, Grecia), pe care, alături de reprezentările celor două medalii primite în timpul serviciului său militar, se află şi o inscripție prin care pretinde că l-ar fi capturat pe regele dac Decebal în viaţă.

Epitaful care face lumină        

Iată traducerea din latină a textului de pe stela funerară a lui Maximus, care cuprinde de fapt aproape tot ce s-a zis mai sus: Tiberius Claudius Maximus, veteran, s-a îngrijit de ridicarea acesteia în timp ce era în viaţă. El a luptat ca şi călăreţ în Legiunea a VII-a Claudia Pia Fidelis, a fost făcut quaestor equitum, apoi singularis (singularis = gardă de corp) al legatului aceleiaşi legiuni apoi vexillarius al cavaleriştilor (vexillarius = stegar/ portdrapel al călăreților) din aceeaşi unitate. A primit daruri (recompense) de la împăratul Domiţian pentru curaj (bravură) în timpul războiului dacic. A fost făcut duplicarius în Ala II (II se citeşte secunda) Pannoniorum de către împăratul Traian şi a fost făcut explorator (cercetaş) şi decorat de două ori pentru vitejie în războiul dacic şi partic şi a fost făcut decurion al aceleiaşi ale de către el (Traian) deoarece l-a capturat pe Decebalus şi i-a adus capul la Ranisstorum. A fost lăsat la vatră de către D. Terentius Scaurianus, consular, comandantul noii provincii... ( aici piatra este ruptă). Verbul în latină din inscripţie este cepisset, este la timpul trecut, modul mai mult ca perfect, şi s-ar traduce prin îl capturase.

A mințit Maximus despre moartea lui Decebal? Elemente de psihanaliză

Dacă este să-l înțelegem pe Tiberius Claudius Maximus din perspectiva mediului său, al apartenenței sale la măreața armie imperială romană, este foarte probabil ca el să fi pendulat, sau să fi fost sfâșiat, între două sentimente opuse, atât de superioritate, cât și de inferioritate, și să fie puternic marcat de ambele. (cf. Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Bucureşti, Ed. IRI, 1996). Legionarul roman a avut, cel mai probabil, faţă de împăratul Traian un sentiment de inferioritate, fiind obligat să se supună asprei discipline şi ordinii, restaurate de împărat în armata romană, acesta fiind împotriva ideii, sentimentului de orgoliu, de îndrăzneală al oricărui soldat roman, şi primind şi ordinul de a-l captura viu pe Decebal, şi un sentiment de superioritate, ce-i drept spre sfârşitul vieţii, când şi-a realizat stela funerară, schimbând aproape total adevărul. Maximus a dat dovadă şi de orgoliu, sentiment neacceptat şi criticat de împărat, dar şi de un sentiment de superioritate, prin care a compensat sentimentul de inferioritate avut înainte. Potrivit lui Adler, mecanismul psihic al tendinţei de compensare, conform căruia organul psihic îi răspunde sentimentului de inferioritate prin efortul de a neutraliza acest sentiment chinuitor, are o analogie în viața organică, dar dacă sentimentul de inferioritate este deosebit de apăsător, apare şi pericolul ca, din cauza fricii de a rămâne handicapat pe toată viaţa, subiectulsă meargă pe ideea de supracompensare, astfel, aspiraţia la putere şi la superioritate se va exacerba şi va atinge patologicul (Ibidem, p. 100). Adăugând la acestea şi perioadele de educaţie severă de care a avut parte Tiberius Claudius Maximus, atât în copilărie, cât şi în armata romană, credem că sentimentul de inferioritate i s-a accentuat şi l-a depăşit cu curaj, temerar, abia către sfârşitul, finalul vieţii, transformându-se în sentiment de superioritate, deşi dăduse dovezi de curaj în războaiele la care a participat, fiind şi recompensat şi promovat pentru acestea.           

Nemurirea sufletului şi paradisul drepților în cultul lui Zalmoxis

Din păcate, numitul Maximus nu spune pe stela lui funerară dacă l-a prins pe regele dac viu sau a capturat un cadavru! Religios vorbind, se ştie că dacii aveau o zeitate principală, Zalmoxis, care la origine pare să fi fost un profet şi un asociat al regelui get, legenda lui comportând un scenariu de ocultare şi epifanie care semăna vag cu acela al zeităţilor ce mor şi învie, precum Attis, Osiris şi Adonis (cf. Eliade & Culianu, Dicţionar al religiilor, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 233). Sub numele de Gebeleizis, Zalmoxis era totuşi un zeu celest, iar la fiecare 4 ani, geţii îi trimiteau un mesaj prin mijlocirea sufletului unui luptător azvârlit în sus şi lăsat să cadă în vârfurile a 3 suliţi; dacă solul nu murea, trebuia luat totul de la început. Războinicii daco-geţi nu se temeau de moarte (Ibidem, p. 234) şi, mai mult ca sigur, nici regele Decebal însuşi, am adăuga noi. Probabil, Zalmoxis le propovăduise nemurirea sufletului celui ucis în luptă şi trimiterea lui într-un soi de paradis avant la lettre despre care nu avem nicio descripţiune (Ibidem). 

A treia moarte, și ultima

Noi speculăm că regele Decebal a fost ucis în luptă, atunci când a fost înconjurat de soldaţii romani, printre care şi numitul Tiberius Claudius Maximus, nedorind să fie capturat şi omorât de romani şi, totodată, fiind convins că va dobândi nemurirea sufletului şi că va ajunge în paradis. Pe de altă parte, după cum am mai spus, Decebal a tot sperat, a nădăjduit că va scăpa de sub urmărirea aprigă a romanilor, că se va refugia în zona, regiunea dacilor liberi şi că va reface rezistenţa şi va lupta din nou împotriva puternicului Imperiu Roman, de această dată cu succes. În acelaşi timp, romanii şi, evident, conducătorii militari şi împăraţii romani aveau obiceiul, cutuma să-i captureze vii pe liderii sau conducătorii armatelor şi popoarelor pe care le cucereau, şi aici putem da exemplul generalului şi omului de stat roman Iulius Caesar, care l-a prins viu în anul 52 î.Hr. pe conducătorul gallilor, arvernul Vercingetorix, proclamat rege de ai săi (Gaius Iulius Caesar, De Bello Gallico, 7, 4, 4 şi E. Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 177), şi l-a pus în lanţuri, iar ulterior l-a târât în convoiul ce va însoţi triumful său; în 46 î.Hr., Vercingetorix, rex al gallilor, va fi executat în temniţă (E. Cizek, op. cit. , p. 177, apud Gaius Iulius Caesar, De Bello Gallico, 7, 89, 5 şi Plutarh, Caesar, 27). Rezultă că, sigur, Traian a dat ordin ca Decebal să fie prins, capturat viu pentru a-l aduce în carul său triumfal la Roma, dar noi susținem că regele dac a căzut războinicește, a murit răpus în luptă.

NOTĂ: Fotografiile în care este reprezentată Columna lui Traian așa cum cel mai probabil arăta în momentul în care a fost finisată acum 19 secole - color și cu arme, unelte și alte accesorii metalice adăugate basoreliefului de marmoră - sunt preluate din colecția National Geographic.