EXCLUSIV Interviu. În numele tatălui. Profilul lui Gheorghe Munteanu din Domașnea, unul dintre principalii susținători ai partizanilor conduși de Spiru Blănaru. Muntele de suferință: 13 ani și 7 luni de aresturi, detenție politică și domiciliu obligatoriu

Țăran cu 7 clase primare, plugar și membru al PNȚ, Gheorghe Munteanu din Domașnea s-a numărat printre principalii susținători ai partizanilor conduși de Spiru Blănaru, pe care i-a ajutat cu mâncare, haine și informații. Arestat de Securitate în 1949, pe fundalul destructurării Grupării ”Blănaru”, când încă nu împlinise 29 de ani, având o fetiță de numai 6 luni, Munteanu va fi condamnat la 12 ani de pușcărie politică, în urma bătăilor și torturilor pătimite la Securitatea Timișoara. A refuzat în permanență orice fel de colaborare cu securiștii. Se va mai întoarce acasă doar după 13 ani și 7 luni, detenția fiindu-i prelungită prin fixarea de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. 

Cu scopul de a-i recupera memoria, în cele ce urmează vă propun un interviu exclusiv cu doamna Maria Enea, fiica regretatului fost deținut politic Gheorghe Munteanu. Așa cum veți remarca, drama familiei s-a întrepătruns în repetate rânduri cu istoria grupărilor de partizani care au luptat în Banatul montan. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul.

Doamna Maria Enea, fiifca fostului deținut politic Gheorghe Munteanu / sursa: arhiva Podul

Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă. Vă mulțumesc pentru acest interviu. Sunteți fiica fostului deținut politic Gheorghe Munteanu din comuna Domașnea. Tatăl dumneavoastră a executat nu mai puțin de 13 ani și 7 luni de aresturi, pușcărie politică și domiciliu obligatoriu pentru că i-a ajutat pe partizanii anticomuniști din gruparea condusă de Spiru Blănaru. Cititorii să nu-l confunde pe Gheorghe Munteanu din Domașnea, tatăl dumneavoastră, cu numitul Gheorghe Munteanu din Teregova, acesta din urmă fiind unul dintre cei doi turnători teregoveni care au fost executați de partizani la 22 februarie 1949, fapt ce a cauzat marea încleștare de la Pietrele Albe. E doar o coincidență de nume. 

Acestea fiind spuse, să purcedem. Când s-a născut tatăl dumneavoastră și în ce familie?

Maria Enea: Tata s-a născut la 28 martie 1920 în comuna Domașnea. A terminat șapte clase primare. Familia se ocupa cu creșterea animalelor și cu agricultura, cum se obișnuiește în satele de munte. Erau plugari, lucrau pământul. Aveau și livezi mari de meri aici, la Domașnea. Nu le lipsea nimic și munceau din greu pentru asta. Prin 1947, tata a intrat în legătură cu Nicolae Horescu, șeful plasei legionare din zona Domașnea. Spiru Blănaru îi devenise ginere, se însurase cu Mărioara Horescu. 

Portretul partizanului martir Spiru Blănaru, prezentat de fiul acestuia, Corneliu Horescu-Blănaru / sursa: arhiva Podul

R. G.:  La fel ca Nicolae Horescu, Spiru Blănaru era legionar. Sub el au luptat atât legionari cât și nelegionari, printre care mulți țărani simpli fără o culoare politică, dar și reprezentanți / simpatizanți ai partidelor istorice. Ce orientare politică avea tatăl dumneavoastră?

M. E.: Tata era membru al PNȚ. El nu a fost legionar, chiar dacă securiștii au mințit că ar fi fost. Era țărănist de ani de zile. I-a susținut pe anticomuniștii de aici din comună, indiferent de culoarea lor politică. Cunoscându-i bine pe Horescu și pe Blănaru, i-a ajutat cu tot ce a putut. Știu asta din familie. Le-a dat mâncare, îmbrăcăminte și le-a oferit informații despre ce se întâmpla în Domașnea și prin împrejurimi. L-a tănuit pe Spiru ca să nu-l prindă securiștii. În dosarul de la CNSAS al tatălui meu, securiștii îl încondeiaseră că ar fi fost ”legionar”, însă asta nu era adevărat. Pe vremea aia, ”legionarismul” era o acuzație securistică la ordinea zilei.  

R.G.: Când a fost arestat tatăl dumneavoastră?

M. E.: Undeva în februarie 1949. Când au venit de l-au arestat, eu aveam doar 6 săptămâni și ceva. Spunea mama că mă născusem pe 19 decembrie 1948, dar, fiind perioada Sărbătorilor de Iarnă, mă înregistraseră abia pe 1 ianuarie 1949, dată care a rămas ziua mea de naștere în acte. Bunica povestea că securiștii au năvălit pe poartă într-o dimineață devreme și l-au luat fără prea multe cuvinte, după ce înconjuraseră casa în prealabil. Veniseră mulți, de parcă arestau pe nu-știu-cine... Parcaseră o mașină neagră în drum și dus o fost. Bunica zicea că, în dimineața aia, tata se pregătea să se ducă la Timișoara cu niște mere, că se făcuseră multe mere în octombrie și le vindea la piață. Când l-au arestat, punea merele în lăzi. Au făcut și o percheziție dar n-au găsit nimic din ce sperau să găsească, deși au răscolit pretutindeni. Ai mei ziceau că luaseră și niște haine de-ale lui tata, însă nu se știe ce au făcut cu ele, fiindcă nu au ajuns niciodată la el. 

Ca o paranteză, tot din familie știu că, atunci când tata se înscrisese la țărăniști, unchiului meu (mă refer la fratele lui tata) nu i-a convenit deloc asta. L-a avertizat că vremurile erau tulburi și că risca să aibă mari probleme. Nu-nțelegea de ce îi trebuise politică lui tata. Unchiul ajunsese avocat la Timișoara. Nu-l interesa politica. Când l-au arestat și l-au condamnat pe tata, o critica pe bunica Călina. Îi zicea: 

– Vezi, mamă, nu m-ai lăsat să-l iau pe Gheorghe la Timișoara, că nu mai ajungea în situația asta!

Adevărul e că tata fusese mai bun la învățătură decât fratele lui, dar bunicii hotărâseră să-l dea numai pe unchiul la Facultatea de Drept, la Timișoara,  iar pe tata să-l țină alături de casa părintească, să-i ajute la muncile pământului. Printre altele, unchiul i-a reproșat bunicii că nu îl lăsase să îi tragă și câte o mama de bătaie lui Gheorghe, așa, din când în când, cât să-i vină mintea la cap. Să nu credeți cumva că unchiul ar fi avut vederi comuniste, că nu avea, nimeni din familia noastră nu i-a iubit pe comuniști, dar zicea ce zicea fiindcă îl durea că tata ajunsese în situația asta, să fie condamnat politic și să i se distrugă viața. Avea doar 29 de ani și abia ce i se născuse fetița. 

CITEȘTE și EXCLUSIV Interviu. Cum l-au ucis securiștii pe partizanul Ion Uță, Regele Pădurii. Baia de sânge din fatidica dimineață de 8 februarie 1949 și necunoscuta dramă a familiei Careba din Borlovenii Noi

După arestare, autoritățile nu au anunțat familia despre nimic. Ai mei știau că o fost arestat și atât. Nimic altceva. La câteva luni, bunica maternă – care avea ceva bani, fiindcă primea pensie – a început să se ducă pe la pușcărie și pe la tribunal, în Timișoara, sperând că poate-poate o auzi ceva și despre soarta lui tata. La Caransebeș îl ținuseră foarte puțin, așa, pentru formalități, apoi îl trimiseseră la Securitatea Timișoara pentru anchete. Și acolo, unchiul meu – despre care v-am spus că era avocat – a tot încercat să-l ajute pe tata cu procesul, dar nu s-a putut face nimic-nimic, orișicât s-a consumat. Vedeți dumneavoastră, atâta s-a amânat procesul, că bietul tata a fost judecat abia peste un an și câteva luni de la momentul arestării. L-or condamnat la 12 ani de pușcărie politică pentru că îi ajutase pe partizanii lui Spiru Blănaru. Până la urmă, cu tot cu perioada arestului și cu cea a domiciliului obligatoriu, tata a executat o condamnare de 13 ani și 7 luni. Îmi povestea bunica Călina că mă lua din leagăn și mergea la Timișoara cu mine în brațe, încercând să intre la procesul lui, dar nu a fost posibil, oricât s-a chinuit unchiul să ne ajute.  

Fișa personală a deținutului politic Gheorghe Munteanu / sursa: Nicolaie Enea, nepotul lui Gheorghe Munteanu

R. G.: Ce știe familia despre perioada anchetelor de la Securitatea Timișoara? 

M. E.: După eliberare, tata a povestit că în anchete l-au bătut la sânge, l-au torturat și l-au umilit în felurite chipuri. A fost vai și amar de sufelețelul lui. Îl băteau animalic, până la leșin. Dădeau cu toată forța. Pur și simplu l-au demolat. Îl sculau din leșin cu o găleată de apă aruncată peste el și-apoi o luau de la capăt și-l schingiuiau din nou. Fiind fată, mie nu-mi prea zicea amănuntele astea, e de înțeles că evita, însă le-a povestit altor rude și apropiaților familiei. Vorbea, nu se ferea. Mereu a fost un bărbat curajos. Băiatul meu Niculaie îl mai întreba diverse, iar lui i-a mai zis câte ceva. De bătut, l-au bătut într-un hal fără de hal…   

R. G.: Prin ce închisori și lagăre a trecut tatăl dumneavoastră?

M. E.: Știu că a trecut prin Jilava, prin lagărul de la Baia Sprie și prin Gherla. O fi fost și prin alte părți, dar eu de astea știu. La Gherla a rămas cel mai mult. Spunea că peste tot a fost terorizat, bătut și pedepsit. A suferit de foamete și frig. Peste tot a fost foarte, foarte greu. A fost iadul pe pământ. La Baia Sprie, în adâncul minelor de plumb, muncile erau strivitoare. Mulți deținuți politici au pierit acolo, fie că se surpau galeriile peste ei, fie din pricina cruntului regim de exterminare. Acolo le-au rămas ciolanele. La Gherla, zicea că timp de 3 ani a stat într-o celulă cu un bolnav mintal pe care administrația nu îl ajuta în niciun fel. Erau mulți țărani la Gherla. O perioadă, el și alți deținuți au fost închiși în niște celule subterane pe sub care curgea apa. Spunea că dormeau pe un fel de grătar iar apa curgea pe sub ei. Era frigul de pe lume, apa se infiltra și se prelingea pe ziduri. Așa-zisa ”mâncare” era o mizerie de neimaginat. 

Să vă spun o relatare de-a lui care mi-a rămas întipărită în memorie. S-a întâmplat la Gherla. Odată, nu rețin din ce motiv, gardienii l-au scos din celulă împreună cu alți deținuți și i-au bătut de i-au rupt. Le-au tras o bătaie soră cu moartea, că așa se-ntâmpla în pușcăriile comuniste. Unii deținuți au murit, că-i loveau fără milă în cap cu bastoanele și după aia, când cădeau pe ciment, îi izbeau cu bocancii și cizmele pe unde apucau. I-au umplut de sânge. Călcat în picioare până când leșinase, și tata zăcea într-o baltă de sânge. Nu mai dădea semne de viață. Pe morți îi apucau de picioare, îi târau pe coridor și-i aruncau afară-n curte, claie peste grămadă. Crezându-l mort, pe tata l-au azvârlit peste cadavrele celelalte.

Ei bine, relatarea asta a ajuns la familie prin intermediul unui fost deținut politic care se eliberase recent de la Gherla. Așa că, auzind grozăvia,  familia l-a crezut mort pe tata. Numai că respectivul se eliberase chiar atunci, în timpul incidentelor, și nu aflase urmarea. Anume că, într-un final, după ce zăcuse ceva timp printre morți, șiroind de sânge, tata și-a revenit și fusese lăsat să se întoarcă în celulă, abia târându-se și ținându-se de peretele coridorului. Această relatare avea să fie aflată de familie de la un alt deținut politic, care s-a eliberat și a trecut pe la noi, la Domașnea, aducând vestea cea bună. Tata trăia! L-or bătut până când n-o mai știut de el, dar cumva și-o revenit, mulțumită lui Dumnezeu, care i-a dat putere să le ducă pe toate. Când s-a eliberat, tata ne-a confirmat cele auzite. 

În pușcării și-n lagăre, deținuții politici erau bătuți în mod uzual. Mulți au murit așa. Tata povestea că unul dintre călăii de la Gherla era de baștină din Domașnea. Fusese student, apoi se înscrisese la țărăniști, iar după ce a căzut arestat și a ajuns la pușcărie, se dăduse total cu leprele de comuniști. Era turnător și colabora din plin cu administrația Gherlei. Era folosit ca să bată alți deținuți, iar unii au murit din cauza tratamentului alocat. Tata relata că, peste ani, călăul ăsta a fost ucis, dar nu mai rețin în care circumstanțe. 

R. G.: Când v-ați văzut tatăl pentru prima oară? În momentul arestării lui aveați doar 6 săptămâni, nu mai știați cum arăta. 

M. E.: Pe tata l-am văzut prima oară la finalul detenției lui, când fusese fixat cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Am fost și eu în cătunul ăla uitat de lume, nu mai rețin cum i se zicea, și am stat din când în când cu el. Mama a stat cu tata acolo în permanență, iar pe mine mă aducea când și când bunica maternă, pentru că nu erau condiții ca să îți păstrezi copiii cu tine. I-ai fi chinuit prea mult. Nu aveau de niciunele. Era mult praf, noroi, mizerie… Țin minte că pe aproape era o crescătorie de pui unde erau trimiși la muncă deținuții politici. Încercam să ne încălzim cu paie, ne-mbrăcam cu tot ce aveam. Băgam coceni pe foc, dar degeaba, fiindcă tot făceam frigul de pe lume. Cocenii ăia se terminau imediat. Căram apă cu cobilița de la o fântână de departe. Apa potabilă era o mare problemă. Pe lângă deținuți politici, acolo erau mulți deportați. Erau și basarabeni cu familii cu tot. În urmă cu niște ani se refugiaseră din Basarabia, când au venit rușii, pentru ca mai apoi, noile autorități comuniste să îi trimită în Bărăgan. Ne-a ajutat mult o bătrână basarabeancă, care avea două fete și niște vaci. Ea ne dădea lapte. Stăteau acolo de ani de zile. 

R. G.:  În cea de-a doua jumătate a anilor 40, dispensarul din Domașnea era gard în gard cu gospodăria bunicilor dumneavoastră, unde ne aflăm și noi acum, când înregistrez acest interviu. Ce amintiri s-au păstrat în familie din zilele de 8-9-10 februarie 1949, când trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor Ion Uță, Pantelimon Erimescu, Ilie Voica și a ultimei lor gazde, Meilă Careba din Borlovenii Noi, au fost aduse la dispensar, pengtru ca mai apoi să fie expuse și profanate în centrul Domașnei?

M. E.: Bunicii povesteau că milițienii aduceau noaptea cadavrele la dispensar, apoi, dimineața, le duceau în centrul comunei, unde le expuneau din nou. Le scuipau, le loveau cu picioarele… Voiau să bage frica-n țărani ca să nu mai pună mâna pe arme și ca să nu-i mai ajute pe partizani. Ai mei vedeau când îi aduceau și când îi luau cu o căruță pe Uță și pe ceilalți trei morți, fiindcă pe-atunci nu era un zid înalt între case, ci doar un gard mic de scânduri. Se vedea bine. Așa le-au tot plimbat și le-au batjocorit cadavrele prin comună, până când, după cea de-a treia zi, au dispărut. Rămășițele lor pământești n-au mai putut fi recuperate. Ilie Voica fusese nașul bunicii mele materne. 

Ai mei îmi povesteau că la noi în curte venise și soția partizanului Mircea Vlădescu. Venise de la Luncavița. Rănit, Vlădescu căzuse arestat în împresurarea de la Borlovenii Noi, când Ion Uță, Pantelimon Erimescu, Ilie Voica și Meilă Careba fuseseră uciși de trupele de Securitate. Era disperată, sărmana, încă nu știa nimic clar despre soarta bărbatului ei. Securiștii și milițienii nu-i spuneau nimic. Pe Vlădescu nu-l aduseseră la dispensar. Aici au adus doar morții. 

CITEȘTE și EXCLUSIV Interviu. Lupta și moartea partizanului Mircea Vlădescu zis ”Cocora”. Profilul unui martir. Rănit și capturat în fatidica dimineață în care a fost ucis colonelul Ion Uță (8 februarie 1949), Vlădescu urma să fie executat sumar de Securitate / Istorii necunoscute

R. G.: După bătăile și torturile din perioada anchetelor, considerat șef de lot, Mircea Vlădescu urma să fie condamnat la 20 de ani muncă silnică, în noiembrie 1949. Totuși, la începutul lui 1950, Securitatea l-a scos din celula sa de la Gherla, l-a dus într-un loc necunoscut și l-a executat sumar, aruncându-i cadavrul într-o groapă încă neștiută. Să punctăm că a fost vorba despre o crimă abominabilă, întrucât Vlădescu nu fusese condamnat la moarte de o instanță. 

Vă propun să mergem mai departe, spre un alt episod în care drama familiei dumneavoastră s-a întrepătruns cu istoria partizanilor bănățeni. Din câte știu, cu ceva timp înainte de 30 ianuarie 1950, familia a fost obligată să îi cazeze pe soldații trupelor de Securitate care îi vânau pe partizanii din facțiunea fraților Duicu ziși ”Boierii”. Relatați-mi ce știți de la bunici despre acea perioadă. 

M. E.: Da, așa a fost. Autoritățile i-au obligat pe ai mei să-i găzduiască pe soldații trupelor de Securitate. Eu eram prea mică și nu-mi amintesc, însă știu de la bunica. Tata fusese arestat, încă nu-l judecaseră, dar nu mai știam nimic de el. În perioada aia îl băteau în anchete. Ce ar fi putut să spună sau să facă ai mei, când autoritățile le-au băgat pe gât soldații, aducându-i peste noi în casă? Nu ar fi avut ce să facă sau ce să spună, haideți să fim serioși. Alea erau vremurile, vremuri de groază. S-au temut pentru familie, că și-așa îl luaseră pe tata și nu știau ce se va întâmpla cu el. Marele nostru noroc a fost că pământurile și casa erau pe numele bunicilor materni, nu pe numele tatei, că altfel, regimul comunist ne-ar fi confiscat toată agoniseala și ne-ar fi lăsat pe drumuri, cum s-a și întâmplat în multe alte cazuri. 

Bunica povestea că trupele de Securitate au rămas cam două luni la noi în casă. Ocupaseră cele două camera mari și înalte de la stradă și încă o cameră pe colț. Cea mai mare parte a coridorului le revenea tot lor – acolo puseseră o masa lungă-lungă unde mâncau și stăteau de vorbă. Erau mulți, peste 30 de oameni încazarmați aici, la noi în gospodărie. A fost un calvar. Familia fusese înghesuită în camerele din spate. Uneori, aduceau acolo, în camerele de față, femei din sat la interogatorii. Soții și alte neamuri de-ale partizanilor. Le băteau fără menajamente. Se răsteau… vorbeau porcos… După Revoluție, o femeie a venit la noi în curte și ne-a povestit că o bătuseră într-una din camerele din față.  

E-adevărat, soldații trupelor de Securitate aveau rațiile lor, în special conserve, dar, deseori, venea câte un ofițer superior și-i zicea: 

– Moșule, avem nevoie de lapte, brânză, ouă, carne și mămăligă. 

Bietul bunică-meu se executa, posomorât ca vai de el și înjurându-i în gând, dar n-avea ce să facă. Familia își lua de la gură ca să le dea lor. Când își amintea, țin minte că bunica se-nchina și lăcrima, afurisindu-i cum îi venea la gură. Cel mai des veneau și cereau țuică, dar și hrană caldă.

În iarna aia n-a prea nins până la finalul lui ianuarie, doar fulguise așa, din când în când. Bunica mi-a povestit că prinsese să ningă puternic în noaptea de 29 februarie. În dimineața de după, căpitanul – sau ce o fi fost el – care conducea trupele i-a spus bunicului: 

– Moșule, mâine mergem după partizani. Se termină cu ei.

Bunicul nu i-o zis nimic, ce era să-i zică? Seara, bunica le-a făcut de mâncare și i-a auzit vorbind că în zori vor pleca după ”bandiți”. Ninsese viscolit întreaga zi, a nins și în noaptea care a urmat. Se așternuse un strat mărișor. Dimineață încă ningea des, cu fulgi mari. Nu se crăpase de ziuă când s-au echipat și au plecat după partizani. Atunci i-au înconjurat – pe unii i-au ucis în luptă, pe alții i-au arestat. 

R. G.: Pentru uzul cititorilor noștri, voi contextualiza și voi detalia cele petrecute în dimineața de 30 ianuarie 1950. Partizanii din facțiunea fraților Duicu ziși ”Boierii” își săpaseră ascunzătoarea pe undeva prin pădurea Mărăzdinului de lângă Domașnea, un codru vechi de fag. Două iude – Elena Popa și Mihai Românu – au prins de veste și au informat Securitatea, dar nici turnătorii nu știau locul exact. Până la urmă, ascunzătoarea a fost descoperită de un pădurar, tot om de-al Securității, care a găsit urme în apropierea izvorului ce curgea în apropiere. Partizanii deviaseră izvorul prin bordei, era esențial să aibă apa aproape. Tot în izvorul ăla își făceau nevoile și murdăria se ducea la vale. Pădurarul a înțeles imediat situația. 

La 30 ianuarie 1950, înainte să se crape de ziuă, o companie de Securitate și mai multe efective de Miliție au înconjurat bordeiul, trupele fiind călăuzite de pădurarul cu pricina. Asaltul a început prin aruncarea mai multor grenade. A urmat un schimb de focuri din care au mai putut scăpa doar Nistor Duicu și Stelică Berbecaru. Ion Duicu și Gheorghe Cristescu zis ”Galea” au murit în luptă, eroic, în timp ce Petru Duicu, Nicolae Lalescu zis ”Furconi” și Petru Românu au căzut arestați. Când și-au dat seama că fuseseră înconjurați era deja prea târziu. Grenadele cutremurau ascunzătoarea. Erau pe jumătate dezbrăcați, luați direct din somn. Petru Duicu a încercat să se sinucidă, noroc că Petru Românu a reușit să-l oprească. 

Știind prea bine că aveau șanse infime să rămână în viață, Ion Duicu și Gheorghe Cristescu ieșiseră primii din bordei, hotărâți să scape sau să piară-n luptă, ceea ce s-a și întâmplat, fiind secerați cu rafale de pistoale-mitralieră. Curajul lor nebunesc i-a derutat pe securiști, numai așa Nistor Duicu și Stelică Berbecaru au reușit să răzbată, la fel de eroic, ieșind imediat după moartea celor doi și aruncându-se la vale, printre securiști, râpe și troiene de zăpadă. Au deschis focul la nimereală și au fugit în picioarele goale, cu gloanțele vâjâindu-le pe la urechi. A fost o adevărată minune că au rămas teferi. 

După încercuirea din codrii Mărăzdinului, s-au petrecut scene de o sălbăticie îngrozitoare. Tot pentru uzul cititorilor, redau aici câteva fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a acordat domnul Nicolae Ciurică (94 ani), fost partizan al Grupării ”Uță” și fost deținut politic: 

”Securiștii au legat pe pari cadavrele lui Ion Duicu și Gheorghe Cristescu, ca pe niște oi sacrificate, le-au coborât în Domașnea și le-au aruncat pe jumătate dezbrăcate în fața Primăriei. Comuniștii din sat dădeau cu piciorele în trupuri, le batjocoreau în fel și chip. Au rămas expuse timp de două zile, apoi nu se știe ce s-a întâmplat cu ele. Izbiți cu patul armelor, Petru Duicu, Nicolae Lalescu și Petru Românu au fost schingiuiți ca vai de sufletele lor. După ce i-au desfigurat în bătaie, i-au legat pe pari și i-au purtat prin Domașnea ca să-i înspăimânte pe oameni. Urmau torturile de la Securitatea Lugoj și Securitatea Timișoara. Petru Duicu a încercat să se sinucidă și în perioada anchetelor, a vrut să se spânzure, da’ uite că i-a dat Dumnezeu și zile, și putere să le ducă pe toate. A ajuns în pușcărie și până la urmă s-a eliberat. 

Prin primăvară, când se-ndreptase vremea, Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă” și alți câțiva partizani au răpit-o pe trădătoarea Elena Popa, au dus-o în pădure și au împușcat-o. Mihai Românu a reușit să scape de glonț. A stat băgat la cutie și a fost păzit bine”.

M. E.: Pe-aici prin Domașnea se zvonea că turnătoarea asta n-o fost căsătorită și că înainte vreme o trăit cu Sfârloagă. Se spunea și că ea fusese cu trupele de Securitate la pădure, atunci când i-au înconjurat. O luaseră cu ei îmbrăcată în haine bărbătești, militare, cum se practica pe-atunci cu trădătorii și turnătorii. Între timp, soția și fiul lui Sfârloagă fuseseră reținuți împreună cu o slugă de-a lor. I-or dus la postul de Miliție din Domașnea și i-au bătut la sânge, de nu mai știau ce era cu ei. Aflând toate astea, Sfârloagă a venit într-o seară, a răpit-o pe turnătoare și a ucis-o în pădure. Da, așa s-a întâmplat. 

După împresurarea din codrii Mărăzdinului, cadavrele lui Ion Duicu și Gheorghe Cristescu au fost plimbate tot așa, de la dispensarul de lângă noi spre centrul comunei, unde au fost expuse și batjocorite vreo două zile, pentru ca mai apoi să dispară subit, la fel cum se întâmplase cu trupurile neînsuflețite ale lui Ion Uță, Pantelimon Erimescu, Ilie Voica și Meilă Careba, în februarie 1949. 

Doamna Maria Enea în casa de la Domașnea 

R. G.: Ce a făcut tatăl dumneavostră când a revenit acasă, după 13 ani și 7 luni de pușcărie politică prelungită de domiciliu obligatoriu în Bărăgan? Cu ce s-a ocupat? 

M. E.: După eliberare era ca vai de el cu sănătatea. Dezvoltase boli cronice la plămâni, era vlăguit. Când o venit avea picioarele atât de umflate că ziceai că nu-i adevărat. Toată viața s-a chinuit cu varicele. Zicea că i-au apărut din cauza bătăilor primite în anchetele Securității, când îl izbeau cu bastoanele peste picioare. Avea să trăiască până la 74 de ani. 

După ce pierduse aproape 14 ani din viață, tata n-avea serviciu, n-avea nimic. Practic, n-aveam cu ce să trăim. La Domașnea se făcuse colectivă, se trăia foarte greu. Eu terminasem clasa a VII-a, cu ce să mă întrețină ai mei dacă nu aveau bani? Voia să mă dea la o meserie. Un an și ceva a mai lucrat pe la un depozit de fructe de aici din Domașnea, așa, cu întreruperi, apoi, l-a luat unchiul meu la Timișoara și l-a ajutat să facă un curs de specializare în strungărie. La-nceput a lucrat ca strungar la Timișoara, apoi tot ca strungar la Caransebeș. Pe mine m-o luat cu el la Timișoara și m-o întreținut, m-o dat la școală. A fost un tată tare bun. 

După ce am terminat clasa a VII-a, prima oară am dat examen la Liceul nr. 7 din Timișoara, dar atunci m-au scos din examen fiindcă aveam ”origine nesănătoasă”, tata fiind fost deținut politic. Mi-a căzut cerul pe mine. Țin minte că ieșisem la poarta liceului și plângeam în hohote, neștiind ce să fac. Apoi, dacă am văzut că la liceu nu se putea, unchiul m-a dus la o școală profesională de chimie unde am făcut trei ani. Acolo n-au mai fost probleme. 

Și-au trecut anii. Țin minte că, la Revoluție, tata se uita la televizor și plângea de bucurie că se prăbușea dictatura comunistă. Spunea că asta așteptase încă de la sfârșitul anilor 40. Lacrimi mari îi șiroiau pe obraji. Fără să știe despre ce era vorba, fiul meu Niculaie, care pe-atunci era copil, a intrat în cameră și l-a văzut plângând. Neînțelegând ce se întâmpla, l-a întrebat, cu ochii căscați de mirare: 

– De ce plângi așa, bunicule? O murit cineva? 

Tata nu i-a răspuns, a continuat să plângă. Și i-a zis mama: 

– Taci, că ești copil și nu știi cât l-or chinuit și cât l-or batjocorit comuniștii. De-aia plânge.      

R. G.: Vă mulțumesc pentru interviu, doamnă!

M. E.: Și eu vă mulțumesc! 

(Domașnea, august 2026)