La așa atacuri, așa apărători! (când Agachi nu-i cu minte)

Altă trăznaie pe frontul memorial-exegetic. Spun din capul locului: nu apăr nici legea zisă a lui Vexler, oricum defectuoasă, formulată astfel încât pare să invite mai curând la poliție a gândirii decât la obligația de a cunoaște. Nu apăr, în consecință, pe nemestecate, nici rechizitoriul despre care se tot vorbește zilele acestea, mostră de zel caraghios probator, în care obiecte, dedicații, cărți și nume par adunate ca într-un inventar al suspiciunii tâmpe. Dar tocmai pentru că legea este proastă, iar zelul probator caraghios, nu înseamnă că răspunsul Bisericii trebuie să fie la fel de imprudent, doar în registru invers: totul ridicat la cer, totul extras din istorie, totul transformat în prigoană, de parcă simpla contextualizare a unei biografii, a unei relicve, a unei dedicații sau a unei biblioteci ar fi deja atac la sfinți. Iată de ce, inclusiv prin prisma muncii mele la IICCMER - poate unii vor înțelege mai bine cu ce preț și cum este să navighezi interpretativ printre cuburi ascuțite de opinii, sparte la colțul democrației, pentru a-l parafraza pe Nichita -, aș supune atenției câteva aspecte.

1. Mai întâi, să nu confundăm lucrurile. Una este cinstirea liturgică a unui sfânt și complet alta folosirea numelui lui într-un ecosistem simbolic, politic, identitar, eventual extremist, folosit abuziv de bravii noștri suveraniști, care au furat un patrimoniu memorial ce ne aparține și nouă, nu doar lor. Așadar, una este icoana de acasă și alta ansamblul de semne în care icoana, cartea, fotografia, citatul, cântecul, uniforma mentală sau nostalgia ajung să se sprijine reciproc. Procurorul care nu pricepe diferența dintre obiect, semn și intenție riscă ridicolul. Dar purtătorul de cuvânt care nu pricepe diferența dintre evlavie și istorie riscă alt ridicol, mai grav pentru noi, fiindcă vine din interiorul Bisericii noastre, acuzate oricum de un flirt deja secular cu extremismul.

2. Canonizarea nu este amnistie istoriografică. Sfințenia nu șterge epoca, nu suspendă arhivele, nu interzice nota de subsol, nu confiscă întrebarea legitimă. Iată, fără menajamente, în ce situații previzibile ne-a adus pregătirea pe negândite a valului de canonizări: după decenii de lașitate, hei-rup-ul administrativ-harismatic se întoarce împotriva noastră. Concret, a-l cinsti pe Ilie Lăcătușu nu înseamnă a declara indecentă orice discuție, mereu amânată de noi, despre memoria interbelicului, despre legionarism, despre închisorile comuniste, despre martiriu și despre contaminările unei generații. A-l cinsti pe Nicolae Velimirovici nu înseamnă, la fel, a ne preface că textele, simpatiile, proximitățile sau accentele lui problematice nu există. La urma urmelor, nu sfinții se tem de adevăr, ci idolii. Iar când noi apărăm sfinții ca pe niște idoli de patrimoniu, le facem, de fapt, un deserviciu. Omenește vorbind.

3. În fapt, lărgind nițel ochii, am putea vedea cum toată cultura europeană trăiește de mult cu dialectica autorilor și figurilor incomode, controversate sau, elegant spus, complexe. Îl citim, de exemplu, pe Ernst Jünger în continuare, dar fără să-l transformăm în autor de catehism politic. Mai evident, îl studiem pe Carl Schmitt fără să uităm compromisul lui cu ordinea criminală nazistă. Îl comentăm mai departe și cu folos pe Heidegger fără să zidim în perete rectoratul, tăcerile și contaminarea lui. La noi, putem citi Sadoveanu sau Călinescu, dar nu ignorăm că au fost, cu vorba aceea brutală, „porci” în contextul istoriei. Nu ardem biblioteca, dar nici nu îi smulgem paginile incomode. La fel, în Ucraina, Ungaria, Irlanda sau Corsica, în Țara Bascilor, în Croația și în alte spații ale memoriilor concurente, eroii unora sunt, uneori, răni deschise pentru alții: polonezi, evrei, români, anglicani, catolici, ortodocși, minorități, comunități întregi prinse între imperii, ocupații, revanșe și ideologii. Lucru decisiv: problema dialecticii istorice nu se rezolvă prin ambiguizare sau amânare, ci prin consemnare.

4. Aici ar trebui să ne ajute, nu să ne încurce, cultura memoriei. Cel puțin de la Ricoeur, Pierre Nora și Aleida Assmann încoace, știm suficient de bine că memoria nu este depozit inert, ci formă de durată, selecție, transmitere, responsabilitate. Spus doar aparent simplu, memoria nu este răzbunare, dar nici uitare. „Să nu ne răzbunați” nu poate fi tradus prin „să nu mai spuneți nimic”. Dimpotrivă. A nu te răzbuna înseamnă a nu falsifica dreptatea prin ură. Iar a nu uita înseamnă a nu falsifica pacea prin amnezie. Memoria este și formă de justiție, nu în sensul tribunalului permanent, al condamnării fără sfârșit, ci în sensul simplu, greu, matur, că morții, victimele, vinovații, complicii, martorii și sfinții trebuie lăsați în adevărul lor, nu mutați după nevoile noastre de azi. Revenind la suveraniști, ei se dovedesc, oricât de șocant sună, necrofili: profitori ai cimitirelor în numele unor interese cât se poate de vii, transpirate și apăsat electorale.

5. Tristul paradox este că tocmai Biserica, realitate a anamnezei permanente, a pomenirii vii, a tensiunii simbolice dintre văzut și nevăzut, dintre zorii Împărăției și strălucirea ei viitoare, pare uneori gata să renunțe la propria inteligență memorială în numele unei defensive de moment. Or, Biserica nu are voie să se lase atașată la cortegiul auristo-șoșocaro-georgist, la acest amestec de resentiment, incultură istorică, zgomot patriotic, evlavie instrumentalizată și poftă de putere. Când memoria martirilor, a închisorilor, a sfinților și a suferinței este pusă la remorca acestor negustori de cruci, flamuri și cadavre utile, nu avem de-a face cu o apărare a credinței, ci cu o profanare a ei. Poate că tocmai Biserica ar trebui să aducă aminte, mai apăsat, că sfinții nu sunt combustibil electoral, recuzită pentru suveranism sau certificate de bună purtare pentru oameni care au nevoie de trecut fiindcă nu au viitor.

6. Sigur, dacă tot deschidem ochii, vedem și patologia inversă. Ideologizarea violentă a culpei coloniale, de la anumite vulgarizări post-Said până la excesele iconoclaste ale momentului BLM, declanșate simbolic în jurul cazului George Floyd, a produs propria ei poliție simbolică: statui coborâte, nume șterse, chipuri scoase de pe bancnote, biografii judecate sumar, cu tribunalul moral instalat direct în piață. Nici aceasta nu este memorie, ci pedagogie prin amputare. Tot un fel de vexlerism simbolic, doar cu altă legitimație morală. Dar faptul că Occidentul târziu își distruge uneori trecutul cu gesturi teatrale nu ne autorizează pe noi să îl îmbălsămăm pe al nostru cu tămâie patriotică. Între demolarea statuii și transformarea ei în icoană există o cale mai grea: lectura, relectura.

Așadar, da, lăsați-ne să ne cinstim sfinții. Dar lăsați-ne și să nu mințim în numele lor. Lăsați-ne să spunem că o lege poate fi prost scrisă, că un rechizitoriu poate fi ridicol, că zelul probator poate deveni caraghios, fără să acceptăm, în schimb, că Biserica are voie să-și oculteze memoria recentă prin exclamații pioase. Sfințenia nu are nevoie de întuneric protector. Are nevoie de lumină. Firește, nu de reflector ideologic, nu de lanternă de anchetator, nu de aureolă confecționată patriotic, ci de lumina aceea sobră în care evlavia nu fuge de istorie, iar istoria nu se răzbună, cu sete de călău în culpă, pe evlavie.